Opoterapia

Am gasit un subiect interesant.......EXTRACTE OPOTERAPICE......, poate va ajuta pe unii, poate va inspira, poate gasiti interesant in ce am scris eu mai jos, poate intriga pe altii, va las dragii mei sa judecati, si sa nu va sfiiti sa comentati....


Extractele opoterapice sunt produse obţinute prin extracţie din glande, organe şi subproduse de la animale domestice sacrificate în abatoare, servesc sub formă uneori de “extract total”, alteori purificatoare până la izolarea principiului active, pur, la tratamentul diferitelor afecţiuni.

De unde le vine numele?

Metoda terapeutică ce utilizează astfel de extracte a fost denumită “opoterapie”.
Aceasta denumire, creată de Landouzy, medic francez, născut la Reims , în 1845, provine de la cuvintele greceşti opos = suc şi therapeia= tratament , pentru că sucurile de organe sau substanţele conţinute în ele posedă acţiunea terapeutică dorită. Tratamentul cu sucurile şi extractele de organe şi glande precum şi cu substanţele pure izolate din acestea au drept scop suplinirea secreţiei insuficiente a unui organ sau lipsa acestuia.

Istoric

Organele şi extractele animale s-au utilizat, de-a lungul timpurilor sub diferite forme, începând cu consumarea organelor crude şi ajungând, în timpurile moderne la izolarea principiului activ sub formă pură, condiţionat
sub formă de medicament opoterapic.
Organoterapia are o origine foarte veche. Din cea mai îndepărtată antichitate, vrăjitorii, tămăduitorii empirici chinezi, greci, arabi, egipteni, romani, apoi mai târziu medicii din evul mediu, au cunoscut şi au utilizat larg această terapeutică primitivă.
Considerând că glandele, organele şi lichidele din ele conservă o parte din activitatea lor chiar şi după moartea animalelor, ei administrau direct bolnavului organul animal (uneori chiar uman) proaspăt, ce corespunde mai mult sau mai puţin, sediul afecţiunii diagosnicate.
Pentru a da forţe si a trata anemia, ei dădeau bolnavului să bea sânge cald sau măduvă de leu, pentru a combate bolile ficatului, ei administra ficat de capră, de bou, sau de lup; contra impotenţei sexuale, ei prescriau testicole de berbec sau de mistreţ .
Era o terapie empirică, care uneori avea o baza raţională, dar a cărei aplicare, adesea înconjurată de acte de vrăjitorie şi de magie, de descîntece, nu era niciodată lipsită de riscurile datorate condiţiilor neigienice ale recotării organelor prelevate de la animale uneori bolnave sau chiar moarte de boli infecţioase şi chiar modul de administrare al acestor “medicamente”.
O caracteristică a acestui mod de tratament este că se opera fără a se putea doza sigur, cantitatea de produs ce se administra bolnavului.
Această medicaţie a fost complet abandonată la începutul epocii moderne. În cursul secolului al XIX-lea, ca urmare a lucrărilor remarcabile ale lui Claude Bernard (1885-1868), apoi ale lui Brown - Sequard (1899), s-a cunoscut rolul secreţiilor interne ale glandelor. Începând cu aceste cu aceste lucrări s-a admis că anumite celule ale organismului secretă sucuri şi fermenţi (hormoni,enzime, vitamine), ce se varsă în sânge şi influenţează alte celule.
Dar opoterapia propriu-zisă nu a luat avânt, pe baze raţionale şi ştiinţifice, decât in anul 1907, ca urmare a descoperirii hormonilor, de către Bayliss şi Starling, adică a substanţelor chimice secretate de anumite glande si organe, vehiculate de sânge şi care pot provoca, chiar şi în doze foarte mici, stimularea specifică a ţesuturilor.
Chiar denumire de ”hormoni”, dată de Starling, înseamnă stimulatori.
Hormonii au avantajul de a poseda în doze forte mici o activitate farmacodinamică considerabilă, riguros cunoscută si constantă.
Începând cu anul 1904 numeroşi savanţi au început să studieze secreţiile glandulare, fiziologia glandelor secretoare şi aplicare lor in terapeutica hormonală sau opoterapică. Între aceşti savanti pot fi citaţi: Glay, Butenandt, Rivoire, Lignat, Camot, Penau, Goris, Liot, Guy Laroche, Collip, Simonnet, Bayliss, Starling, Banting, Best, Paulescu, Laborit, Li, Thorn, Kendall.
În primii 20 de ani ai secolului al-XX-lea au putut fi identificate: adrenalina extrasă din suprarenale, tiroxina din tiroidă, pepsina din mucoasa duodenală.
În 1922 , savantul român Paulescu a intuit prezenţa hormonului răspunzător de controlul glicemiei , fiind primul care a utilizat extractele pancreatice în tratarea diabetului.
Se poate spune că perioada cuprinsă între 1920 şi 1940 a fost încă şi mai fecundă, deoarece atunci s-au descoperit hormonii steroidici, iar graţie tehnicilor electroforetice şi cromatografice, s-au studiat hormonii proteici.[1,471]

Terapia cu opoterapice

Medicaţia opoterapică poate fi:
- stimulatoare
- substitutivă
- regulatoare
- sensibilizatoare
- antagonistă
- simtomatică
Medicamentele opoterapice şi-au probat eficienţa de mai mult timp şi au permis însănătoşirea sau ameliorarea notabilă a multor bolnavi.
Opoterapicele se utilizează în caz de disfuncţii glandulare, utilizînd fie preparate din glanda incriminată, sau produşi de secreţie ai glandei.
Diluţiile joase acţionează prin substituţie, asemănător opoterapiei oficiale glandulare.
Diluţiile mijlocii au acţiune homeopatică, iar diluţiile mari au acţiuni regulatoare.
Sunt menţionate următoarele opoterapii: hepatică, pancreatică, epifizară, hipofizară, ovariană, tiroidiană, splenică, testiculară, cardiacă, mamară, placentară, intestinală, gastrică.[ 2]
Glanda hipofiză este situată, la baza creierului, într-o lojă ososă numită şaua turcească. Este legetă de hipotalamus prin tija pituitară. Este o glandă mică cu diametru de 0,6 - 10,81 - 1,5 cm cu aspect de bob de năut şi o greutate de 0,5 - 0,8 g. Este alcătuită din două porţiuni distincte embriologic, structural şi funcţional. Lobul anterior - adenohipofiza, lobul posterior - neurohipofiza şi între cei doi lobi există o porţiune mică - lobul intermediar. [4,25]
Tiroida: primele date apărute despre tiroidă 1543 când Paracelsius descrie glanda tiroidă. Apoi în 1606 Paracelsius face legătura între cretinism şi glanda tiroidă.
Anatomie: greutatea medie a glandei este de 20-30 g, la noii născuţi greutatea este de 2 g. Are forma literei H, cu doi lobi: lobul drept este de obicei mai mare.[4,67]
Glanda tiroidă are două funcţii: de a sintetiza o proteină specifică – tiroglobulina – de a acumula iod anorganic pentru iodarea proteinei. [5]
Mulţi medici homeopaţi utilizează şi preperate de alte organe cum ar fi: creier, măduvă, os, prostată, plămâni, piele, etc.
Prin extracte opoterapice se pot realize izolări de principii active, care pot fi administrate sub cele mai variate forme farmaceutice, riguros standardizate. În general sunt medicamente foarte active, foarte concentrate, întrucât câteva zecimi de milligram sau câteva miligrame de produs pur finit reprezintă 1 Kg de organ proaspăt.
Cazul tipic este tratarea diabeticilor cu insulină exrasă din pancreas, ameliorarea reumatismului cu ACTH extras din hipofiza de porc, tratarea anemiei cu vitamina B12 extrasă din ficat, precum şi a anumitor afecţiuni cu hidrocortizon.
Nu toate produsele opoterapice provin din glande. Unele pot fi extrase din lichide biologice sau din organe a căror funcţie endocrină nu a fost până în prezent evidenţiată, dar demonstrată prin efect terapeutic
( ganglioni limfatici, măduvă, inimă, creier, stomac, bilă, slina etc
Mai jos , dar asa in mare , prezint principalele produse opoterapice, cu efectele lor terapeutice:


Denumirea glandei, organului şi a subprodusului
Principiul activ
Efect terapeutic
1
Pancreas congelat
Hormon hipoglicemiat
Antidiabetic
2
Pancreas de porc congelat
Compex enzimatic
( protease, lipaze, amilaze)
Suplinitor al secreţiei pancreatice insuficiente
3
Pancreas de vită proaspăt
Alfa – chimotripsină enzimă proteolitică
Enzimă proteolitică cu efect antiinfamator local şi general
4
Pancreas de porc proaspăt
Enzimă proteolitică
Vasculotrop indicat în insuficienţa circulaţiei periferice

5
Hipofize bovine – parte posterioară
Hormon ocitocic
Acţiune ocitocică
6
Hipofize porcine – parte anterioară
ACTH
Stimulator specific al cortexului suprarenal cu eliberare de hormoni corticosteroizi indicat în tratamentul reumatismului poliarticular acut
7
Hipofize porcine - parte posterioară
Pulbere totală
Acţiune vasopresoare, ocitocică, antidiuretică, indicat în tratamentul diabetului isipid hipofizar
8
Epifize bovine
Extract total
Extract epifizar purificat cu acţiune antiganadotropă
9
Duoden de porc congelat
Enterochinază
Activator al proenzimelor din pancreas în enzime active
10
Fiere bovine
Acizi bilari
Acţiune colagogă şi coleretică
11
Sânge bovin
Fibrină
Efect anorexigen şi cicatrizant
12
Mucoasă pepsică de porc
Pepsină
Enzimă proteolitică
13
Ochi bovine
Extract total purificat
Regenerator al epiteliului corneean
14
Mucoasă intestinală de porc
Heparină
Anticoagulant
15
Stomace de porc
Peptonă
Desensibilizant
16
Splină bovine
Extract total purificat
Hepatoprotector
17
Tiroidă porcine
Pulbere deshidratantă
Hormoni tiroidieni indicaţi în insuficienţă tiroidiană

Materii prime. Tehnologia de obţinere a opoterapicelor.

Principalele materii prime utilizate sunt: glandele şi organele.
Utilizarea unei astfel de materii prime implică o minuţiozitate delicată, deoarece se lucrează cu ţesuturi, foarte irigate şi foarte fragile, foarte perisabile. Ea se alterează sau autolizează rapid şi pierde repede o parte sau totalitatea principiiilor ei active.
Fiind destinată fabricării medicamentelor, în primul rând trebuie asigurate condiţii care să împiedice murdărirea sau alterarea ei. Astfel, recoltarea se face imediat după sacrificarea animalului, cu instrumente curate, se depun produsele în tăvi curate de metal inoxidabil de capacitate mică şi se congelează în timpul cel mai scurt posibil.
Toate aceste condiţii se îndeplinesc de către personalul calificat, sub conducerea medicului veterinar care atestă starea de sănătate a animalelor sacrificate sau care recunoaşte glandele şi organele interne ce prezintă leziuni sau paraziţi. Controlul de specialitate trebuie de asemenea să refuze animalele bătrâne, slabe, căci glandele au în acest caz, o activitate funcţională redusă, procesul de senilitate le - a atacat, provocând prolifierea elementelor conjunctive şi screloase şi secreţiile lor interne sunt sărace în principii active.
De asemenea, trebuie evitate animalele prea tinere, mai ales în ceea ce priveşte glandele sexuale ( ovare, testicule), care nu au atins încă deplina maturitate foziologică.
Nu se colectează glande atrofice, hipertrofice, parazitare care prezintă chisturi şi alte leziuni s - a semnalat că anumite organe, pentru a da randamente optime, trebuie colectate în condiţii speciale: perioada de călduri pentru ovare şi în special pentru corpul galben, sezonul cald pentru tiroide, perioada prânzului pentru glandele digestive şi pancreas în special etc., dar în practică, este imposibil să se ţină cont de toate aceste consideraţii.
Glandele recoltate se curăţă repede de ţesuturile străine adiacente
( conjunctive, fibroase, musculare şi grase), şi se congelează în congelatoare la - 40°C în tăvi puţin adânci, care permit congelarea lor rapidă.
Organoterapia folosind organele proaspete sau uscate s-a redus extrem de mult utilizîndu-se extractele cu un grad mare sau mai mic de purificare care permit administrarea lor pe cale orală, rectală sau parentală.
Începînd din anul 1922, ea a făcut progrese considerabile datorită descoperirii de noi hormoni, obţinuţi în stare pură.
Pe baza progreselor realizate în cunoaşterea structurii moleculei de substanţe biologic active obţinute prin extracţie din glande şi organe animale, a devenit posibil ca unele din ele să poată fi realizate prin sinteză chimică ( ocitoxina, vasopresina, hormoni steroizi, lantul activ de 24 aminoacizi ACTH).
Progresul actual al ştiinţei, avîntul fără precedent al biotehnologiilor au făcut ca speranţele omenirii să se îndrepte spre crearea materiei prime necesare industriei opoterapice prin biosinteză şi inginerie genetică. De exemplu s-a reuşit grefarea genei insulinei umane pe Escherichia coli şi a crearea în acest fel a insulinei umane prin biosinteză.
Stabilizarea produselor animalice s – a făcut, de – a lungul timpului, utilizând: cloroform, acetonă, clorură de sodiu, citrat de fosfat de sodiu, fluorură de sodiu, acid boric, borat, fenol, alcool etilic acidulat cu acid clorhidric, soluţie izotonică de zaharoză etc.
Aceste metode nu au asigurat o bună conservare, căci au permis pierderea principiilor active, autoliza, mirosul urât al produsulor finite.
Congalate în bune condiţii, glandele şi organele se pot conserva în stare perfectă şi nu îşi pierd principiile active. Totuşi nu se recomandă să se stocheze mai mult de 6 luni, căci ele se vor deshidrata superficial.
Tăvile în care se face congelarea trebuie să aibă dimensiuni adaptate mărimii glandei sau organului recoltat, permiţând astfel o congelare rapidă. De exemplu: pentru pancreas tava are dimensiuni optime de 27,5 cm × 15,5 cm × 3,5 cm.
Pentru suprarenale, ovare, tiroide, mucoase pilorice, tăvile au dimensiuni optime de 55 cm ×17,5cm × 3,5cm.
Pentru hipofize, epifize şi pentru glandele congelate individual, tăvile au dimensiuni optime de 50 cm × 47 cm ×4,5 cm. Cele mai mari tăvi pentru organele mari au dimensiuni 57 cm × 42 cm ×10 cm.
Congelarea rapidă formează în masa glandelor cristale mici şi difuze care evită parţial alterări fizico– chimice şi organoleptice ce se pot produce în cursul unei congelări lente. Ea înpiedică acţiunea enzimelor asupra principiilor active ( de exemplu: distrugerea insulinei de către trisină în pancreas), asigură o stabilitate chimică şi o stabilizare a fermentării, oprind de asemenea procesele evolutive ce caracterizează materielele prisabile şi care duc la transformări organice şi biologice datorită autolizei.
Experienţele efectuate asupra pancreasului au arătat că randamentul în insulină scade foarte rapid după moartea animalului, dacă glanda nu a fost stabilizată destul de rapid la temperatură joasă: randamentul scade cu 10% după 2 h, cu 20% după 3 h, cu 40% după 4 h, cu 50% după 5 h, cu 70% după 7 h.
Transportul organelor congelate se face în cutii de corton sau saci de polietilenă, în maşini frigorifice, la - 15°C. Păstrarea glandelor şi a organelor până în momentul prelucrării se face în deprzite frigorifice, unde temperatura trebuie să fie de - 20°C şi să nu se depăşească 6 luni din momentul congelării în abator. Decongelarea accidentală a glandelor şi organelor conduce la un grad mare de autoliză şi pierderea principiilor active. De aceea, pentru constatarea corectitudinii operaţiei de prelevare, congelare, transport şi de păstrare a glandelor, se titrează în prezenţă de aminoacizii liberi rezultaţi la autoliză, rezultând ” cifra de formol”, a cărei valoare nu trebuie să depăşească cifra 5.
În vederea izolării principiilor active din glandele şi organele animale este necesară aducerea acestora la un grad de mărunţire cât mai mare, pentru a permite un contact cât mai intim al conţinutului celular cu solventul de extracţie.
Procedeele larg utilizate recomandă tocarea fină a materiei prime congelate, astfel încât să se obţină fragmente de cca. 1 mm mărime, care se supun apoi extracţiei cu solvenţi.
Aparatura industrială, creată după principiul omogenizatoarelor, prezintă avantajul că imbină operaţia de rupere a membranei celulare cu cea de extracţie.

Alegerea metodei de extracţie

Alegerea metodei de extracţie care urmează a fi aplicată la obţinerea unui principiu activ opoterapic este foarte importantă.
Ea trebuie să ţină seama de natura chimică a acestuia ( proteină, mocopolizaharid, amestec de aminoacizi, etc.), de caracteristicile moleculei, de impurităţile prezente în mod obişnuit în ţesutul ce se extrage.
Natura chimică a principiilor active determină împărţirea solvenţilor de extracţie în două categorii:
- extractanţi pentru substanţele proteice;
- extractanţi pentru polizaharide.
Extractul ideal ar fi acela care ar permite izolarea selectivă a principiului activ din materia primă.
În realitate majoritatea proteinelor au o solubilitate, destul de apropiată de aceea numai câteva proteine pot fi obţinute printr-o metodă de extracţie selectivă.
În general însă, alături de proteina dorită, în extract se găsesc în proporţii variabile şi alte proteine. Prezenţa lor poate fi micşorată considerabil dacă se ţine seama că solubilitatea proteinelor variază în mare măsură în funcţie de pH - ul şi tăria ionică a extractului.
Schema tehnologică de obţinere a opoterapicelor din materii prime de origine animală este reprezentată mai jos:
Schema tehnologică de obţinere a extractelor animale:



EX. RETROHIPOFIZĂ
ANIMAL
ORGAN, GLANDĂ
SUBPRODUS ANIMAL
PULBERE PRODUS FINIT
AMESTEC DE EXTRACŢIE
EXTRACT
TURTĂ
EPUIZATĂ
FAINĂ
CARNE
EXTRACT PURIFICAT
MEDICAMENTE PARENTERALE
EXTRACT CONCENTRAT
MEDICAMENT DE UZ ORAL SAU EXTERN
PRODUS PENTRU EXTRACŢIE
Colectare,consrvare,pretratare
Mărunţire(locare, omogenizare, separare prin filtrare)
Extracţie(apoasă, acidă cu solvenţi organici)
Filtrare, centrifugare
Concentrare(sorbţie-desorbţie lichid-lichid,evaporare sub vid)
Valorificare
deşeu
Purificare - dializă, ultrafiltr., ultrafiltr. preparativa,

delipoidare
Facultativă uscare
Purificări speciale(depirogenare, eliminare subst. antigene,histaminice, microorganisme)
cromatografiere lichidă,, de afinitate sau de excludere,precipitare fracţională .
În acest scop se poate folosi un extract cu un pH şi o tărie ionică la care se solubilizează o cantitate minimă din proteinele inactive, fară ca extractibilitatea principiului activ să fie afectată.
Pentru extragerea principiilor active opoterapice se folosesc:
- extractanţi formaţi din soluţii apoase acide ( de exemplu pentru hialuronidază se foloseşte soluţie de acid acetic 0,1M);
- extractanţi hidroalcolici acizi ( pentru insulină se foloseşte alcool etlilic de 82 ° acidulat cu acid clorhidric la ph = 2,5 pentru ACTH se foloseşte amestecul metanol – acid acetic în proporţie de 60 părţi la 40 părţi);
- extractanţi formaţi din soluţii de săruri ( histona care este principiul activ al medicamentului inhibitor de Kallicreină este extrasă cu o soluţie 50 % de sulfat de amoniu.).
Uneori proporţia mare de grăsime din ţesutul glandei ce se prelucrează împiedică izolarea în stare pură a principiului activ, de aceea se supune degresării ( pancreasul de porc prelucrat pentru a obţine complexul de enzime pancreatice, se degresează cu acetonă), sau deshidratării ( hipofiza de porc se deshidratează cu acetonă în vederea prelucrării ulterioare pentru obţinerea ACTH- -ului).
Dacă extractul brut are conţinut în grăsimi, el se poate degresa, fie cu benzină de extracţie fie prin aglomerarea grăsimii propriu-zisă.
Operaţia se efectuează ţinând seama de raportul dintre volumul de extracţie şi volumul de materie primă, durata de extracţie, şi temperatura de lucru.
Raportul de extracţie, în mod obişnuit, este o parte materie primă animală la 2 – 10 părţi extractant. Printr - o singură extracţie nu se poate extrage tot principiul activ, de aceea operaţia se repetă până cînd se epuizează ţesutul. În mod obişnuit sunt suficiente două extracţii succesive, a doua extracţie făcându-se cu mai puţin solvent.
Durata extracţiei este în general cuprinsă între 1 şi 3 h, prelungirea ei la 24 h nu conduce la creşterea sensibilă a randamentului.
În timpul extracţiilor este indicată agitarea moderată a amestecului, evitând spumarea şi încălzirea lui.
Temperatura la extracţie este bine să fie menţinută în jur de 0 °C, deşi la temperatura camerei proteinele se extrag în cantităţi mari ( solubilitatea lor creşte cu mărirea temperaturii). Temperatura camerei scurtează durata extracţiei, însă nu exclude posibilitatea denaturării proteinelor, fie direct, fie prin acţiunea enzimelor proteolitice ( de exemplu insulina poate fi distrusă prin acţiunea tripsinei din pancreas). Atunci când temperaturile scăzute nu oferă garanţia inhibării enzimelor proteolitice, tehnologul efectuează extracţia la un pH la care proteaza nu este activă ( de exemplu insulina se extrage din pancreas cu o soluţie hodroalcoolică la ph =2,5, pH la care tripsina este inactivă.)
Operaţia de extracţie este întotdeauna urmată de separarea fazei lichide de materialul insolubil prin cenrtifugare.
Centrifugarea trebuie efectuată la temperatură constantă, scăzută.
Alături de principiul activ se mai pot extrage două categorii de impurităţi: substanţe cu o natură chimică diferită, şi substanţe cu o natură chimică asemănătoare. Principiul activ de natură proteică trebuie eliberat atât de substanţele neproteice prezente în extractul brut ( săruri minerale, acizi organici, aminoacizi, glucide, acizi nucleici, etc), cât şi de substanţe proteice inactive care se găsesc în materia primă supusă extracţiei alături de proteina dată.
La purificarea mucopolizaharidelor trebuie îndepărtate în special proteinele însoţitoare. Eficienţa procedeelor de purificare aplicate amestecului de substanţe se apreciază din variaţia procentuală a substanţei urmărite.
Parcurgerea corectă a etapelor de purificare asigură creşterea continuă a procentului de principii active din amestec, ajungându-se în cazuri ideale la valori mai mari de 99%.
Dacă principiul activ este o enzimă, se determină activitatea specifică, adică raportul dintre activitatea enzimatică a amestecului şi cantitatea de proteină în amestec. La celelalte principii active se determină activitatea biologică prin metode in vitro ( de exemplu în cazul insulinei se determină activitatea hipoglicemiantă pe iepuri sau pe şoareci, în cazul ACTH se determină activitatea specifică, fie prin metoda involuţiei timusului la şobolanii impuberi, fie prin scăderea conţinutului de vitamina C în suprarenale).
În cazul în care se urmăreşte purificarea avansată a principiilor active din extracte animale, pînă la obţinerea lor în stare pură, se utilizează metode ce folosesc proprieţăţi caracteristice ale lor. De exemplu în cazul principiilor active de natură proteică se mai folosesc: procedee bazate pe diferenţa în masa moleculară ( dializa, ultrafiltrea, centrifugarea în gradient de densitate, cromatografia de excludere moleculară); procedee de separare bazate pe diferenţa de solubilitate ( precipitarea izoelectrică, salifierea, fracţionarea cu solvenţi, efectul solubilităţii proteinelor); procedee de separare bazate pe încărcarea electrică ( metode electroforetice, cromatografia de schimb ionic); separarea prin adsorbţie selectivă; separări bazate pe specificitatea de ligand ( cromatografia de afinitate).

Compuşi utili

Principiile active opoterapice se pot prezenta fie ca extracte purificate, caracterizate printr-o compoziţie complexă, ce asigură o acţiune farmacodinamică sinergică, fie ca substanţe pure.
Pentru a putea fi administrate, ele se condiţionează sub formă de preparate farmaceutice care le asigură stabilitatea, biodisponibilitatea şi modul de administrare cel mai adecvat. Astfel, în funcţie de rezistenţa la acţiunea enzimelor digestive, ele se pot condiţiona sub formă de drajeuri ( de exemplu, Triferment), sau de drajeuri enterosolubile ( Asclerol).
Majoritatea principiiler active se condiţionează sub formă de preparate injectebile, fie ca soluţii ( Insulină), fie ca preparate liofilizate ce se transformă în soluţie injectabilă prin dizolvarea în solventul edecvat ( Alfa – chimotripsina, ACTH, Tropofar, Vadicreină ).[1,472]
Insulina este un hormon de natură proteică secretat de celulele beta ale pancreasului endocrin, având masa moleculară de 6000 pentru forma monovalentă şi 28000 – 34000 pentru formele polivalente care apar în insulina concentrată.
Insulina este constituită din două lanţuri polipeptidice legate între ele prin două punţi disulfurice – S– S – formate între moleculele de cistină.
Primul lanţ are 21 de aminoacizi şi caracter acid, iar al doilea lanţ are 30 aminoacizi şi caracter bazic. Cei 51 de aminoacizi sunt de fapt o repetare a 16 aminoacizi esenţiali din care lipsesc triptofanul şi metionina.
Structura prezentată este foarte apropiată de structura insulinei de porc, diferenţa constând numai în structura aminoacidului terminal ( poziţia 31), care este treonină la insulina umană şi alanină la insulina porcină Pornind de aici au fost imaginate metode enzimatice în procedeu fermentativ sau cu enzime imobilizate.
De asemenea, menţionăm că insulina umană a fost obţinute şi prin sinteză, dar procedeul fiind extrem de scump prezintă numai importanţă teoretică. În prezent se perfecţionează procedeele de obţinere a insulinei umane prin inginerie genetică.
S-a separat gena care dirijeajă biosinteza insulinei în organismul uman, s-a clonat pe Escherichia Colli şi s-a cultivat aceasta prin biosinteză în pilot, obţinându-se insulină eficace în formele de diabet rezistente la insulină porcină.
Procedeul clasic de separare a insulinei din pancreasul de bou sau porc constă în extracţia acesteia cu alcoolul acidulat, cu acid clorhidric sau sulfuric, la temperatura de 70 °C. Separarea insulinei din extract se face fie prin concentrare şi neutralizare la pH =5,6 ( punct izoelectric), fie prin reţinere pe schimbători de ioni, eluţie şi precipitare. Purificarea se face prin precipitări fracţionate în prezenţa sărurilor de zinc. Insulina pură se prezintă sub formă de pulbere cristalină solubilă în apă acidulată, alcalină, în alcool, glicerină, acid acetic, insolubilă în alcool absolut, eter, cloroform, benzen.
Insulina se foloseşte la tratarea diabetului zaharat.[ 3,419]
Hormonii au avantajul de a pose da în doze forte mici o activitate farmacodinamică considerabilă, riguros cunoscută si constantă.
Hormonii sunt substanţe chimice produse de galandele cu secreţie internă, jucând rol de boicatalizatori. Hormonii produşi de cortexul glandelor suprarenale şi de gonade, deşi se deosebesc prin funcţiile lor în organism, prezintă mare asemănare structurală; ei fac parte din clasa de porduşi naturali, denumită steroide, căreia îi aparţine şi alţi compuşi cu mare importanţă foziologică cum ar fi:
- steroli
- colesterolul
- provitamina D
- acizii biliari
- sapogenele, dar care nu au acţiune hormonală.
Hormonii corticosteroizi sunt substanţe organice produse de glandele suprarenale care sunt două organe minuscule situate deasupra rinichilor, dar fără nici o legătură funcţională cu aceştia. Aceste glande se compun din două părţi distincte: măduvă ( care produce adrenalină) şi scoarţă sau cortex ( care produce hormonii denumiţi corticosteroizi).
Hormonii corticosteroizi pot fi clasificaţi, în funcţie de activitatea lor biologică, în două categorii:
- mineralocorticoide – care acţionează asupra electroliţilor din organism favorizând reţinerea solidului şi a apei odată cu eliminarea potasiului. Cel mai activ mineraloid estealdesteronul, urmat de cortexon.
- glucocorticoide – care acţionează asupra metabolismului hidraţilor de carbon şi implicit asupra metabolismul proteic şi lipidic.
Interesul pentru corticosteroide a crescut foarte mult în urma descoperii efectului neaşteptat al cortizonului asupra artritei reumatice, observaţie remarcată la femeile însărcinate la care glandele au o secreţie sporită. Astăzi se cunoaşte întregul spectru de acţiune a acestor produse care includ bolile reumatismele articulare, boli infecţioase etc.
Cortizonul a fost izolat de 3 cercetători care au lucrat independent
( Kendall, Reichstein, Wintersteiner), în anul 1936, denumit şi compusul Kandall, din acizii bilari ai bilei bovinelor.[3, 466-468]
Medicamentele opoterapice trebuie să îndeplinească condiţii riguroase de calitate, cum sunt: conţinutul constant în principiu activ ( determinat prin metode specifice in vitro, şi exprimat în unităţi internaţionale), stabilitate în timp şi biodisponibilitate. Pentru medicamentele opoterapice injectabile, în afara celor expuse, se cer condiţii de puritate speciale şi anume: să fie sterile, apirogene, neantigenice şi să nu aibă substanţe hipotensoare.
În anumite cazuri se limitează sau se interzice prezenţa anumitor hormoni însoţitori ( ocitocina şi vasopresina la ACTH) sau a anumitor enzime ( de exemplu Tripsina la Alfa – chimotripsina).
Medicamentele opoterapice sunt la ora actuală preţioase prin aceea că sunt naturale şi au o acţiune farmacodinamică lipsită de riscurile efectelor secundare şi probată printr – o îndelungată aplicare în terapeutică.
Întrucât resursele de materii prime nu sunt inepuizabile şi care în cazul acelora de provenienţă animală se dezvoltă greu şi au compoziţie chimică variabilă datorită condiţiilor de nutriţie aplicate în crescătorii ( care urmăresc în special creşterea rapidă a masei corporale şi se produc transformări în compoziţia chimică şi potenţialul biologic al glandelor şi organelor) se tinde ca procesul actual al biotehnologiilor şi ingineriilor genetice să conducă la crearea materiei prime prin biosinteză în cantitate suficientă şi compoziţie chimică standardizabilă.
Actualmente pe plan mondial circulă un număr de 12 produse opoterapice realizate şi prin biosinteză. [1,472-474]

Si ca sa nu ma laud ca am lucrat singura, iata de unde m-am inspirat:


Bibliografie:

1. Enciclopedia de chimie, vol. 6, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989;
2. A. Popovici, E. Gafiţeanu, Preparate farmaceutice, Editura Medicală, 1987;
3. C. Oniscu, Chimia şi tehnologia medicamentelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1988;
4. E. Zbranca, Endocrinologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999;
5. Şt. Milcu, M. Pitiş, Endocrinologie clinică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.