Cum, se apropie sarbatorile si toata lumea cumpara dulciuri de toate felurile, gusturile, si buzunarele, vin in ajutorul tuturor si va spun cateva secrete despre produsul pe care noi toti cu mic cu mare il adoram : ciocolata
Daca e sa formulez o definitie, ea ar suna cam asa:
Ciocolata este un produs zaharos, susceptibil de a se topi în gură, fară a se putea decela prezenţa particulelor solide, cu aroma şi gust fin.
Povestea ciocolatei începe de la arborele de cocao, adorat de mayaşi, considerat planta afrodisiacă de către azteci, dorit de conquistatori, neglijat de piraţii englezi şi valorificat de comercianţii olandezi.
De unde-i vine numele?
Dintr-un cuvânt de origine aztecă, “xocolati”(unii lincvşti susţin că ar fi provenit din limba mayasă); “xoco” înseamnă “zgomot”, iar “ati”, “apă”, combinaţia lor făcănd aluzie la zgomotul produs în timpul dizolvării prafului de cacao în apă.
Istoria ciocolatei
În spatele cocolatei se ascunde o istorie veche de peste 4000 de ani. Marele botanist Carl von Linne’ a recunoscut meritele plantei căreia i-a dat numele ştiinţific de “Theobroma Cacao ”. “Theobroma” înseamnă “Hrana zeilor” . Ca dar al Cerului sau hrană pentru regi şi pentru cei bogţti, arborele de cacao era deaja recunoscut de tolteci, mayasi şi azteci.
În jurul anului 600 după Christos, maiaşii cultivau deaja cocao în America Centrală, punând astfel bazele celor mai vechi planţii cunoscute. Ei foloseau boabele de cacao pentru a pregăti o băutură foarte hrănitoare şi fierbinte, numită de ei “xocolatl”.
Prima moneda din lume
Înainte ca băncile naţionale să se chinuie cu raportarea la euro ori dolar, mayaşii calculau în boabe de cacao. Un iepure costa 10 boabe, un sclav 100 de boabe, asfel au început relaţii comerciale în întreaga zonă a Americii Centrale. Etalonul mayas era numit “carga” şi înseamna greutatea de boabe pe care o putea duce un om (în jur de 8000 de seminţe).
Conquistatorii spanioli din secolul al XVI-lea erau de asemenea interesaţi de boabele cacao, în principal ca mod de plată, şi au înfiinţat “plantaţii în bani”. Iar în 1528, Cortez a dus prima boabă de cacao în Spania, împreună cu uneltele necesare preparării acestei băuturi exotice, care a fost primită cu mare entuziasm la Curtea regală spaniolă. Se pare că în 1615, Anna de Austria, a adus ciocolata caldă la Curtea franceză, după ce
s-a căsătorit cu regele Ludovic al XII-lea. La Paris, ciocolata a devenit în scurt timp un simbol al statutului social şi băutura aristocraţiei, începând să se răspândească în rândul claselor bogate din întreaga Europa. Secolul al XIX-lea a dus la prăbuşirea aristocraţiei, însotiţă de declinul acestei băuturi în favoarea cafelei şi ceaiului, preferatele burgezimii. În acelaşi timp, ciocolata solidă, care a apărut în Franţa după 1830, a început să câştige teren.
Arborele de cacao creşte la tropice. Este un arbore delicat, care aparţine familiei Sterculiaceae, dezvoltându-se cel mai bine în zonele umede situate la 20 de grade nord şi sud de Ecuator. După cules, fructele sunt transportate la punctele de colectere, unde sunt desfăcute.În interiorul fiecarui fruct se afla între 25 şi 50 de seminţe ovale, încastrate, în cinci coloane longitudinale, în pulpa amăruie a fructului.
Materii prime de obţinere a ciocolatei
Producţia de produse zaharoase (ciocolata) implică folosirea de materii prime de bază, materii prime auxiliare şi materiale.
Ciocolata este un produs zaharos, cu aroma şi gust fin, aceste calităti - grad de dispersie, onctuozitate şi miros - sunt rezultatul unor procese fizice şi biochimice care au loc în timpul prelucrării principalelor materii prime: masa de cacao, unt de cacao, zahăr, unele adaosuri ( lapte, sâmburi graşi, aromatizanţi, etc.).
Materii prime de bază:
Zahărul (zaharoza) – constituie materia primă, putând reprezenta între 50 şi 70% din substanţa uscată a acestora. Zahărul utilizat la fabricarea produselor zaharoase trebuie să aibă o puritate de 99,75 - 99,8% zaharoză raportată la substanţa uscată, umiditate de maximum 0,1%, cenuşă maximum 0,3%, substanţe reducătoare maximum 0,05%.
Zahărul se poate folosi sub formă de :
- zahăr cristal (tos), constituit din cristale de zaharoză, neaglomerate care se utilizează la obţinerea tuturor categoriilor de siropuri de zahăr/ glucoză, siropurilor de brumare, candisare. Zahărul cristal se mai foloseşte ca atare la fabricarea jeleurilor, la ornarea unor produse de laborator, la fabricarea maselor de tip pralină;
- zahăr pudră, obţinut prin măcinarea zahărului cristal şi a sfărâmăturilor de zahăr bucăţi, care se foloseşte la formarea învelişurilor pentru drajeuri, la divizarea modelarea masei de rahat , la fabricarea maselor de ciocolată sau a maselor de tip marţipan;
- zahărul topit cu sau fără adaos de glucoză, care se utilizează la fabricarea unor produse de tip crocant, pentru prepararea siropului caramel a folosit apoi pentru colorarea şi aromatizarea şerbeturilor, fondantului;
La utilizarea zaharozei trebuie să se ţină sema de următoarele:
- zaharoza devine higroscopică când este păstrată la Φ> 90 %;
- solubilitatea zaharozei în apă creşte cu temperatura;
- în amestec cu glucoza, fructoza, zahăr invertit, solubilitatea zaharozei se micşorează, dar conţinutul în substanţă uscată al soluţiilor saturate de zaharoză/glucoză/zahăr invertit se măreşte în comparaţie cu soluţiile saturate de zaharoză simplă, ceea ce este important la păstrarea masei de bomboane care nu cristalizează;
- zaharoza ca atare sau în soluţie este rezistentă la încăzire până la 100 °C;
- soluţiile de zaharoză fierb la temperaturi care cresc în rapoer cu concentraţia lor;
- în prezenţa acizilor zaharoza hidrolizează şi se obţine zahărul invertit.
Siropul de glucoză este utilizat la fabricarea produselor zaharoase şi are un conţinut mediu de substanţă uscată de 78 – 80 % , din care dextroză şi substanţă reducătoare calculate ca dextroză minim 38 – 42%. Glucoza din siropul de glucoză are rolul de a împiedica cristalizarea zaharozei în soluţie ceea ce permite creşterea concentraţiei maselor la fierbere fără riscul cristalizării la zaharoză.
Prin modificarea proporţiei de glucoză din masele fierte se modifică şi proprietăţile reologice ale acestora: plasticitatea, maleabilitatea şi consistenţa, fapt ce uşurează formarea şi modelarea produselor. Pentru asigurarea unei dozări exacte, siropul de glucoză se temperează la 40 - 60°C.
Zahărul invertit se utilizează pentru faptul că acţionează ca un inhibitor al critalizării zaharozei şi pentru acţiunea sa de higroscopicizare. Se preferă la fabricare siropurilor clare şi a produselor care trebuie să rămână fragede în timp. La obţinerea zahărului invertit, siropul respectiv trebuie să fie neutralizat cu soluţie de bicarbonat de sodiu alimentar şi trebuie păstrat la rece (t < 15 °C) pentru a nu se produce modificări de culoare.
Mierea de albine se constitue ca un material de ados pentru fabricarea unor bomboane şi pentru unele umpluturi. Pe lîngă capacitatea ei de îndulcire are şi capacitatea de aromatizare în funcţie de tipul de miere (de salcâm, de tei, polifloră).
Boabele de cacao reprezintă alături de zahăr, materia primă de bază la fabricarea ciocolatei, bomboanelor de ciocolată. Boabele de cacao după recoltare au culoare albă, cu nuanţe roz-gălbui, iar după fermentare, în timpul căreia se produc transformări calitative importante, culoarea devine maronie. Boabele de cacao normal dezvoltate au lungimea 20 – 28 mm şi lăţimea de 12 – 16 mm, iar grosimea de 5 – 10 mm.Masa unei boabe de cacao este de 0,8 – 2 g.
Calitatea boabelor de cacao se apreciază după aşa numitul index, care este 100 pentru cea mai bună calitate. Boabele de culoare violetă sau cenuşie, cele atăcate de insecte, mucegăite, sparte, cu impurităţi, reduce valoarea indexului.
Din punct de vedere anatomic, bobul de caco este format din coajă, 12 - 14 %, germene 1%, miez 85 – 87%.
Compoziţia chimică a componentelor boabelor de cacao uscate :
Componentul
Miez, %
Coajă, %
Germeni, %
Apă
4 – 6
6 – 12
5 – 7
Grăsime
45 – 54
1,2 – 4,0
2,3 – 3,5
Substanţe pectice
11,8 – 15,2
12,2 – 15,8
24,5
Amidon
6,5 – 10,0
3,0 – 5,4
-
Substanţe tanante
3,2 – 7,0
0,7 – 1,3
-
Teobromină
0,8 – 1,7
0,4 – 1,0
1,7
Cofeină
0,1 – 0,3
0,1 – 0,2
0,2
Celuloză
2,8 – 3,5
13,0 – 18,0
2,6 / 3,0
Zaharuri
1,0 – 2,0
7,5 – 10,5
-
Acizi organici
0,7 – 2,3
-
-
Cenuşă totală
2,2 – 3,0
6,5 – 9,0
6,2 – 7,2
Cenuşă insolubilă în HCl
0,1 – 0,2
0,2 – 1,1
0,02 – 0,04
Substanţe neazotoase extractibile
7,0 – 10,0
-
44,3 – 46,4
Untul de cacao, componenta chimică cea mai impoetatntă cantitativ dar şi din punct de vedere tehnologic la fabricarea ciocolatei şi pudrei de cacao este reprezentată de grăsimi care alcătuiesc untul de cacao. Untul de cacao este format în principal din trigliceride, acizi graşi liberi nedepăşind 1%. Trigliceridele untului de cacao sunt prezntate:
Trigliceridele untului de cacao
Triglicerida
%
Temperatura de topire, °C
Oleopalmitostearină
53
34,5
Oleodistearină
18,5
43,5
Oleodipalmitină
7,8
29,0
Dipalmitostearină
3,5
67,0
Dioleopalmitină
4,0
Lichide la temperatura camerei
Dioleostearină
4,5
Oleolinoteopalmitină
4,5
Oleolinoteostearină
4,5
Untul de cacao prezintă calitate de polimorfism şi anume:
- forma γ, metastabilă, amorfă, cu temperatura de topire de 16-18 °C;
- forma α, metastabilă, cristalină, cu temperatura de topire de
23,5-25,5 °C;
- forma β’, metastabilă, cristalină, cu temperatura de topire de
27-29 °C;
- forma β ,stabilă, cristalină, cu temperatura de topire de 34-36 °C;
Temperatura de soldificare a untului de cacao este de 22-28 °C, existând diferenţe între untul din miez, coajă, germene - tabelul 4.
Cifra de iod mică pentru untul de cacao arată că acesta se poate coserva mai bine, fiind rezistent la acţiunea oxidanţilor (nu este exclusă prezenţa unor compuşi cu acţiune antioxidantă în untul de cacao).
Substanţele proteice sunt reprezentate, în general de albumine şi globuline şi ele intervin în determinarea aromei boabelor de cacao prăjite şi, respectiv, intră în constituţia pudrei de cacao.
Hidraţii de carbon sunt reprezentaţi, în principal, de amidon dar şi de celuloză şi hemiceluloze.
Acizii organici sunt reprezentaţi de acidul malic,tartric, oxalic, citric, succinic, acetic, butiric, valerianic.Acizii organici reprezintă 0,7-2,3 % în miezul boabelor de cacao.
Substanţele tanante, care conferă gust amar-astringent boabelor de cacao, după prăjire suferă modificări importante cu formare de flobofene şi, deci, intervin atât în aroma boabelor de cacao cât şi în culoarea acestora.
Indicii untului de cacao
indicele
Unt din:
Miez
Coajă
Germene
Temperatura de topire, °C
32 – 36
28 – 25
30,5
Temperatura de soldificare, °C
21,5 – 31,5
-
-
Indice de saponificare
191 – 202
180 – 193
178 – 192
Indice de aciditate
1 – 8
0,7 – 5,6
1,1 – 4,0
Cifra de iod
32 – 43
35 – 64
50 – 70
Substanţe nesaponificabile, %
0,3 – 09
9,3 – 28,5
12,3
Stearină, %
0,26 – 0,7
7,8 – 22,1
0,6
Acizi graşi liberi, %
1,0
17
12
Acid linoleic, %
3,3
10,4
29
Acid oleic, %
34,7
35,8
28,2
Acizi graşi grei, %
62,0
54,0
43,0
Substanţele minerale din boabele de cacao sunt reprezentate, în principal, de K, P şi Mg.
Teobomina este caracteristică boabelor de cacao şi împreună cu cafeina joacă un rol excitant al sistemului cardiovascular.
Substanţele de aromă puse în evidenţă în boabele de cacao sunt aldehidele (izovalerianică, izobutirică, propionică, acetaldehidă), acizii grşi inferiori şi esterii lor (caprilic, caprinic, valerianic, acetatul de amil, butiratul de amil), metal- acetatul, diacetilul, dimetil-sulfidul, furanul, benzolul, fenolul, urme de metal-furan, acetone, geraniolul. Substanţele de aromă sunt uşor volatile, se volatilizează la prăjirea boabelor şi în timpul finisării ciocolatei, ceea ce influenţează favorabil, aroma şi gustul boabelor de cacao, deoarece substanţele de aromă mai greu volatile au o importanţă mai mare , acestea fiind solubile şi în untul de cacao.[1,874-877]
Produse similare untului de cacao:
Având în vedere că boabele de cacao nu sunt disponibile în cantităţi care să asigure producţia de ciocolată, pe plan mondial sau obţinut echivalenţi de unt de cacao. Se fabrică următorii echivalenţi:
- Coberine, Veberine, Calverine, Calvetta, Illescao, care sunt fabricate de Loders- Anglia şi Aarhus- Olanda
- Akoest, Akokab, Akonord, Akomandin, care se fabrică de AB Karisham- Suedia
- Palmy, care se fabrică de Fuji-Oil- Japonia
- Kefes A, care se fabrică de Mitsui-Japonia
- CBE-6, care se fabrică de Friwessa-Olanda
Aceşti echivalenţi se obţin din grăsime vegetală cum ar fi seul de Borneo, sau din grăsime de Maaber. Alte materii prime sunt uleiul de palm, de mango, seul de oaie.
Aceşti echivalenţi se introduc în proporţie de 50% în masa de ciocolată şi trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
- conţinutul în trigliceride mononesaturate simetrice trebuie sa fie minim 65% din totalul trigliceridelor;
- proporţia de acizi graşi nesaturaţi nu poate depăşi 45% din totalul acizilor graşi, iar cea de acizi graşi polinesaturaţi nu trebuie să depăşească 5% din totalul acizilor graşi;
- proporţia de acizi graşi nesaturaţi în poziţia a doua a trigliceridelor trebuie să fie mai mare de 85%;
- conţinutul de acid lauric trebuie să fie mai micde 10%, iar conţinutul de acizi graşi trans trebuie să fie maxim 2% faţă de totalul acizilor graşi.
Sunt fabricate produse care pot substitui total untul de cacao.Acestea pot fi:
- substituenţi care conţin acid lauric (CBS-Laurics);
- substiutenţi care nu conţin acid lauric (CBS-Non-Laurics);
Aceste produse prezintă o stabilitate redusă a cristalinităţii şi o micşorare a punctului de topire precum şi o plajă largă pentru plasticitate.
Substituenţii cu conţinut de acid lauric ce se obţin din ulei de cocos şi palmier, prin hidrogenare selectivă, se pretează la obţinrea cuverturii pentru produsele zaharoase. [2, 622-624]
Grăsimile: folosite la prepararea produselor zaharoase contribuie la creşterea valorii nutriţionale şi la evidenţierrea aromei şi a gustului acestora.
Grăsimile intervin şi în: detreminarea unor caracteristici texturale, reducerea higroscopicităţii produselor finite, reducerea tendinţelor de lipire de ambalaj, reţinerea şi conservarea mai bună a aromei, respective a aromatizanţilor adăugaţi. Grăsimile folosite pot fi de origine vegetală (margarină, plantol, unt de cocos, unt de cacao) şi de origine animală (unt din lapte de vacă).
Laptele şi derivatele din lapte.
Laptele integral, laptele concentrat cu zahăr, laptele praf conferă produselor zaharoase o valoare nutritivă ridicată prin aportul de proteine, grăsimi, glucide, vitamine, săruri minerale precum şi aromă şi gust caracteristic.
Sâmburii graşi se găsesc în diferite fructe (migdale , alune, ararhide, nuci, caise). Sâmburii conţin cantităţi mari de grasime, substanţe azotoase, substanţe de aromă. Sâmburii contribuie la creşterea valorii nutritive a produselor zaharoase. Miezul din sâmburii graşi se întrebuinţează sub forma întreagă, sfărmată sau măcinată, în stare crudă sau prăjită. Miezul se poate amesteca cu zahar pudră, soluţii de zahăr sau zahăr caramelizat.
Materii prime auxiliare
Fructele se utilizează sub diferite arome:
- fructe conservate prin uscare ( stafide, smochine, caise), care se folosesc la fabricarea ciocolatei, etc;
- pasta ( mere, pere, gutui, visine, pietrsici, căpşuni) care se folosesc la obţinerea umpluturilor;
- fructe în alcool, care se folosesc ca umpluturi pentru bomboanele fine de ciocolată;
- fructe confiate ( coaja de pepene verde, de portocale, de mandarine, gutui, pere), se folosesc ca umpluturi şi decoruri ;
Folosirea fructelor la fabricarea produselor zaharoase este justificată din următoarele motive:
- contribuie la creşterea valorii nutritive prin aportul de zaharuri, substanţe tanante, acizi organici, vitamine, substanţe minerale;
- contribuie la completarea proprietăţilor senzoriale;
- contribuie la lărgirea gamei sortimentale de produse zaharoase.
Băuturile alcoolice sunt folosite atât ca solvenţi pentru aromatizanţi sau coloranţi cât şi pentru conservarea unor fructe. Rachiurile din fructe ( prune, caise,cireşe, etc.), din materiale amidonoase (vodcă, whiski), distilatele din vin ( coniac), lichiorurile pot fi utilizate la fabricarea maselor de tip lichior- sirop sau la alcătuirea umpluturilor pentru batoanele fine de ciocolată.
Băuturi nealcolice cele pe bază de cafea, ceai, cacao, ciocolată sunt utilizate ca aromatizanţi, coloranţi pentru unele umpluturi, sau ca adaos pentru unele bomboane fine de ciocolată.
Substanţe colorante se utilizează sub formă de:
- caramel colorat, care se prezintă sub formă lichidă sau solidă, de coloare brun închis, solubil în apă şi este obţinut prin acţiune controlată a căldurii asupra zaharurilor alimentare în prezenţa sau absenţa substanţelor chimice promotoare de caramelizare.
În conformitate cu ITCA ( Internaţional Tehnical Caramel Association) şi cu clasificarea internaţională, caramelul colorant este un aditiv codificat E 150:
Clasele de caramel folosite drept colorant
Specificaţii
Clasa
E 150a
E 150b
E 150c
E 150d
I
II
III
IV
Compus sulfitat
nu
da
nu
da
Compus amoniacal
nu
nu
da
da
Promotorul de caramelizare
sodă
sulfit de sodiu
amoniac
sulfit de amoniu
Sarcină coloidală
puţin marcată
negativă
pozitivă
negativă
Stabilitate în:
- alcool
- tanin
- acid
+
-
-
+
+
-
-
-
+
-
+
+
Nuanţă de culoare
-
galben oranj
-
brun-gri
Utilizări principale
extract de cafea
aperitive pe bază de vin
extracte aromatice
bere
oţet
sosuri
băuturi gazoase
Se utilizează şi coloranţi sintetici cum ar fi amarantul, tartrazina, indigotina.
Substanţe aromatizante cele utilizate pot fi sub formă de distilate, extracte din fructe, sâmburi, frunze, flori. Se utilizează uleiul de citrice, uleiul de bergamot, uleiul naroli, vanilina.
Sunt utilizaţi şi aromatizanţi sintetici, cum ar fi citronelolul, citralul, mentolul, vanilina.
Acizii alimentari, cei folosiţi în industria produselor zaharoase au rolul:
- de a conferi produselor un gust acrişor, plăcut;
- de a realiza invertirea parţială a zaharozei, împiedicând astfel cristalizarea acesteia;
- de a evidenţia mai pregnant gustul şi mirosul.
Cei mai utilizaţi acizi sunt: acidul citric, care are o capacitate de invertire a zaharozei redusă, ceea ce este avantajos la fabricarea produselor zaharoase, deoarece cu cât conţinutul de zahăr este mai mic, cu atât produsele sunt mai puţin higroscopice şi deci, rezistă mai bine la depozitare; acidul tartric, care are o capacitate de invertire mai mare dacât a acidului citric. Se mai foloseşte şi acidul malic, succinic, lactic.
Conservanţi alimentari, se folosescîn cazul produselor cu predispoziţie la râncezire ( umplutură, creme, caramele ).
Se recomandă benzoatul de sodium, iar pentru unele fructe se mai foloseşte şi alcoolul etilic.
Emulgatori - stabilizatori, se folosesc la fabricarea maselor de ciocolată şi a maselor spumante. Emulgatorul cel mai des folosit este lecitina extrasă din uleiul brut de soia. [1, 878 -881 ]
Rolul emulgatorului în acest caz nu este acela de a favoriza formarea de emulsie, ci de a reduce vâscozitatea masei de ciocolată în timpul procesării şi mai ales la conşare. De regulă, emulgatorul ( lecitina sau poliricinoleat de poliglicerol) se adaugă la conşare, operaţie care constă în amestecarea / frecarea masei de ciocolată cel puţin 24 de ore la temperaturi cuprinse între 45 şi 70 °C, în funcţie de sortimentul de ciocolată.
Emulgatorii utilizaţi sunt adsorbiţi la suprafaţa particulelor solide din masa de ciocolată şi conduc la micşorarea vâscozităţii straturilor de contact între particulele solide şi untul de cacao, făcând – o să ajungă la o valoare constantă, caracteristică sistemului dispers care este masa de cicolată.
În acest fel, se ajunge la o cicolată cu grad de onctuozitate caracteristic unei ciocolate de calitate superioară.
Emulgatorul se adaugă parţial după 5 – 6 ore de conşare, când ciocolata a devenit fluidă, iar cu 4 – 5 ore înainte de terminarea conşării se adaugă şi restul de emulgator.
Dacă untul de cacao este înlocuit cu alte materii grase ( ciocolata de cuvertură), se poate ajunge la un defect care constă în cristalizarea grăsimii la suprafaţa produsului, deoarece grăsimea a evoluat lent din forma cristalină de tranziţie β’ la forma β, care este mai stabilă. Pentru a înpiedica acest defect, se utilizează drept emulgatori esterii sorbitanului, lactil – monogliceridele şi , în general, emulgatorii cu tendinţe α.
Avantajul folosirii acestor emulgatori constă din faptul că, la consumarea produsului, acesta formează împreună cu grăsimea din produs şi saliva eliberată de cavitatea bucală o emulsie care ameliorează percepţia gustativă şi, în acelaşi timp, anulează, senzaţia de grăsime datorită topirii incomplete în cavitatea bucală.[ 2, 157 - 158]
Emulgatorii aprobaţi prin directiva 95/2/EC din 20 II 1995 folosiţi la fabricarea ciocolatei sunt redaţi mai jos:
Emulgatorii aprobaţi prin directiva 95/2/EC din 20 II 1995
Nr. EEC
Denumirea emulgatorului
Produsul în care se introduce
Nivelul maxim admis,
g/Kg
1
2
3
4
E – 432
E – 433
E – 434
E – 435
E – 436
Polioxietilen sorbitan monolaurat
( Polisorbant 20)
Polioxietilen sorbitan monooleat (Polisorbant 80 )
Polioxietilen sorbitan monopalmitat (Polisorbant 40)
Polioxietilen sorbitan monostearat (Polisorbant 60)
Polioxietilen sorbitan tristearat (Polisorban 65)
Produse zaharoase
Analogi de lapte şi smântână
1,0
5,0
E – 442
Fosfatide - amoniu
Cacao şi produse din ciocolată
10,0
E – 473
E – 474
Esterii zaharozei cu acizii graşi
Sucrogliceride
Produse zaharoase
5,0
1
2
3
4
E – 475
Esterii poliglicerolului cu acizii graşi
Analogi de lapte şi smântână
Produse zaharoase
5,0
2,0
E – 477
Esterii 1,2 propandiol cu acizii graşi
Analogi de lapte şi smântână
Produse zaharoase
Produse spumante, altele decât frişca
5,0
5,0
30,0
E – 491
E – 492
E – 493
E – 494
E – 495
Sorbitan monostearat
Sorbitan tristearat
Sorbitan monolaurat
Sorbitan monooleat
Sorbitan monopalmitat
Produse zaharoase
Produse zaharoase pe bază de cacao, inclusiv ciocolata
Analogi de lapte şi smântână
5,0
10,0
5,0
E - 322
Lecitină
Cacao şi produse de ciocolată
NMH
[ 2, 164 - 170]
Substanţe de gelificare, cum ar fi agar – agarul, pectina, gelatina, guma arabică şi alte gume se utilizează pentru:
- producerea maselor de gel ( jeleuri);
- izolarea şi protejarea unor umpluturi moi la fabricarea drajeurilor;
- la prepararea unor bomboane gumate.
Materialele spumante, se folosesc la obţinerea unor mase tip nuga, crème speciale, etc.
Ca materiale spumante sunt utilizate:
- extractul de ciuin;
- albuşul de ou;
- derivatele proteice din lapte ( cazeina, cazeinaţii, proteine serice);
- derivatele proteice de origine vegetală (produse tip Hyofoma);
- derivate proteice din sânge( plasma sanguină).
Materiale
Pe lângă materiile prime şi auxiliare menţionate ( parte integrantă din reţetele de fabricaţie), la obţinerea ciocolatei se mai folosesc şi materiale ajutătoare: talcul alimentar, parafina, ceara de albine, etc. [ 1, 882 ]
Substanţe pentru tratamentul de suprafaţă
Substanţe pentru tratamentul de suprafaţă al produselor alimentare sunt utilizate în scopul:
- protejării suprafeţei fructelor, în special citrice, faţă de atacul microbian: bifenil, ortofenilfenol, ortofenilfenolat de sodiu, natamicină;
- protejării suprafeţei fructelor ( mere, pere, pepeni), limitării deteriorării lor faţă de agenţi externi şi diminuării pierderilor de umiditate: silicaţi, esteri ai acidului montan, ceara depolietilen oxidat, ceara de Carnauba, parafina;
- ca agenţi de glazurare pentru produse de cacao şi ciocolată: gumă Acacia, pectine.
Substanţe pentru tratamentul de suprafaţă al produselor, pentru albire, întărire ţesuturi, care îndeplinesc şi alte funcţii sunt considerate aditivi alimentari ( Guma Acacia – E414; Pectine – E 440).
Pentru decorarea ciocolatei se foloseşte colorantul E – 174 Argint şi E – 175 Aur. Nivelul maxim de colorant pentru decorare şi învelişuri este de 500 mg/Kg. [ 2, 604 ]
Tehnologia fabricarii ciocolatei
Masele de ciocolată posedă proprietăţi de tixotropie. La temperatura camerei sunt sisteme disperse solide care prinîncălzire devin fluide. Într-un astfel de sistem, faza de dispersie este topitura de unt de cacao, iar faza dispersă particulele solide care provin din boabele de cacao şi din pudra de zahăr.
Pentru a realiza o senzaţie de nedecelare a componentelor solide, acestea trebuie să aibă dimensiuni mai mici de 20-25 μ, care constituie pragul decelării de organele olfactive.
După compoziţie, ciocolata se clasifică în:
- simplă: obisnuită, dulce, fară zahăr, cuvertură sau în granule
în amestec omogen: obisnuită cu lapte, cuvertura cu lapte, granule cu lapte, cuvertura cu lapte smântânit, ciocolata cu smântanâ.
După modul de formare a învelişurilor pentru ciocolatele cu umplutură, acestea pot fi:
- specialităţi de ciocolată fabricate prin turnare: tablete, batoane, bomboane fine de ciocolată;
- specialităţi de ciocolată fabricate prin acoperire: bomboanele de ciocolată cu cremă, bomboanele extrafine;
- specialităţi de ciocolată fabricate prin amestecare: cu expandate de cereale.
După compoziţia umpluturilor, acestea pot fi:
- umpluturi cu crema: fondant simplu, ciocolată, sâmburi graşi, cu zahar, cu jeleuri, fructe confiate sau conservate;
- umpluturi lichide: sirop cu alcool, băuturi alcooolice, sucuri de fructe;
- umpluturi spumoase
- umpluturi tip nuga sau caramele
- umpluturi din vafe cu cacao.
În normele internationale, pentru compoziţia ciocolatei sunt recomandate tipurile de produse de ciocolată:
Tipuri de ciocolată şi continuţul în zahăr şi cacao
Sortimentul
Zahar,%
Cacao,%
Ciocolata foarte dulce
57-60
33
Ciocolata dulce
45-57
33
Ciocolata semidulce
40-50
40
Ciocolata semiamară
Maximum 45
45
Ciocolata amară
Maximum 42
55
Ciocolata foarte amară
Maximum 30
65
Pudra de cacao se fabrica prin măcinarea turtelor de cacao rezultate în urma exatragerii prin presare a untului de cacao din masa de cacao.
Există două tipuri de pudra de cacao:
- tipul C (comercial), cu minim 22% grasime
- tipul I (industrial), cu minim 13% grasime.
La fabricarea ciocolatei se fac următoarele precizări:
- la stabilirea reţetei pentru fabricarea masei de ciocolată trebuie să se ţină seama de: coţinutul în zahăr, pe care trebuie să-l aibă ciocolata; conţinutul de grăsime al masei de cacao, cu care se lucrează;
- la stabilirea reţetei de ciocolată cu lapte, trebuie să se ţină seama atât de de cantitatea de lapte cît şi de cantitatea de grăsime acesta;
- la folosirea laptelui concentrat trebuie să se lucreze cu melanjoare care funcţionează sub vid, pentru ca umiditatea masei de ciocolată să fie adusă sub 6 %;
- calitatea masei de ciocolată şi deci a ciocolatei va fi determinată de: fineţea particulelor de cacao şi de zahăr şi eventual, de lapte; onctuozitate; gust, care este determinat de cacao, zahăr, lapte, aromatizant; miros, care este determinat de componentele ce intervin în reşetă şi în principal, de masa de cacao, untul de cacao şi aromatizantul folosit.
În produsele de tip ciocolată, zahărul adăugat în reţetă contribuie la:
- determinarea gradului de dulce: perceperea gradului de dulce va depinde de viteza de dizolvare a cristalelorde zahăr în cavitatea bucală;
- stabilitatea produsului: cristalele de zahăr sunt încorporate de grăsimea cu care nu reacţionează;
- densitatea produsului, care va influienţa prin mărimea şi distribuţia cristalelor de zahăr;
- determinarea proprietăţolor reologice: prin mărimea şi distribuţia cristalelor de zahăr în faza grasă ( mărimea cristalelor de zahăr trebuie să fie în medie de 20 – 30 μ , la dimensiuni de 100μ, cristelele de zahăr dau textură nisipoasă ciocolatei). În cazul în care cristalele sunt mai mici, 12 – 15 μ, suprafaţa lor totală este mai mare şi prin urmare, şi cantitatea de grăsime trebuie să fie mai mare în ciocolată pentru a se realiza ‘ lubrifierea’ cristalelor de zahăr.
- la fabricarea ciocolatei există o transformare de stare a zahărului. La rafinarea ciocolatei, o parte din zahăr trece în stareamorfă, care favorizează reţinerea substanţelor de aromă. În fazele ulterioare de fabricare se realizează o cristalizare a zahărului, substantelede aromă fiind daeja reţinute în fază gazoasă.
- Zahărul adăugat la fabricarea ciocolatei, deşi nu ia parte la reacţia Maillard, contribuie la formarea aromei de caramel. [ 1, 928 - 929]
Ciocolata şi efectele ei asupra omului
Specialişti nutriţionişti în cadrul Congresului AAAS şi – au expus rezultatele cercetărilor lor în domeniul ciocolatei : cacao, cea mai importantă componentă a pralinelor, tabletelor, sau batoanele de ciocolată, este plină de flavonoide. Praful de cacao conţine cei mai mulţi polifenoli.
Carl Keen de la universitatea californiană din Davis, a demonstrat în mod ştiinţific, că sub influienţa prafului de cacao procentul de trombocite este frânat. Trombocitele pot forma cheaguri care pot genera infarct sau atac cerebral. Keen a recoltat sânge de la participanţii la studiu, şi a observat că la două respectiv şase ore de la administrarea unei băuturi cu cacao, influienţa acesteia asupra fluxului citometric şi asupra anticorpilor monoclonali. Tot el observă că diferitele flavonoide găsite în praful de cacao, relaxează vasele sangvine, aceasta înseamnă ca se opun oricărui proces de îngroşare a arterelor care ar putea duce la infarct.
Cacao pare a avea şi efecte antioxidante. Experienţele în eprubetă au relevat faptul că în ceea ce priveşte catehinele, o grupă a componentelor sale de origine vegetală, diminuează asemănător ceaiului, oxidarea lipidelor. Aceasta înseamnă, că praful de cacao previne formarea colesterolului şi prin acest proces are efect favorabil asupra inimii.
Manuscrise din secolul al VI- lea, redau o serie de aplicaţii medicinale cu cacao, printre altele pentru stimularea rinichilor slabi, pentru stimularea stărilor de extenuare şi atipatie, precum şi pentru stimularea apetitului sexual.
Lucrătorii de la Institutul de Neurobiologie din San Diego, au ajuns la concluzia că în compoziţia ciocolatei amare intră substanţa numită feniletamină şi trei tipuri de substanţe care se găsesc şi în marijuana. Acestea pot influenţa procesele chimice din creier şi crează senzaţia de relaxare totală şi mulţumire.Ciocolata mai conţine substanţe psihosomatice ca: teobromina, cofeina, teofilina, iar consumul ei stimulează secreţia endorfinelor cerebrale (hormoni produşi de hipofiză, care au proprietăţi anesteziante).
În ciocolata neagră se găseşte de două ori mai mult magneziu decât în carnea de crab, pe lîngă acesta se mai găsesc calciu, fier, sodiu, vitamina E, desigur în cantităţi destul de mici.
Medicii dietologi consideră că există unii oameni care pot fi numiţi cacaomaniaci. Aceştia pot mînca în câteva minute între 100 şi 500 g de ciocolată, la cea mai mică emoţie ,se aruncă asupra batonului de ciocolată şi chiar îsi ascund batoanele sub pernă.
Taninul conţinut de boabele de cacao stimulează digestia iar fluorul şi fosfaţii protejează smalţul dinţilor.[4]
Lecitina care intră în compoziţia ciocolatei ca emulgator contribute la transportul grăsimilor în organismul animal probabil şi la formarea grăsimii din lapte. Ea intră în alcătuirea membranei celulare având rol energetic şi de transportor de ioni prin membrane celulară. Ea stimulează dezvoltarea organismului aflat în creştere, influenţează pozitiv asupra activităţii ficatului, a sitemului nervos, stimulează hematogeneza, ameliorează digestia grăsimilor, intensifică rezistenţa organismelor la toxine şi preîntâmpină dezvoltarea anterosclerozei.[3,127]
De aici nu trebuie să înţelegem însă că ciocolata este un duşman al unui mod de viaţă sănătos, în ea se găsesc după cum am prezentat şi multe substanţe sănătoase pentru organism.
Ca doar nu puteam sa ma laud singura, din mai jos prezentatii autori m-am inspirat.
Bibliografie
1. Banu C.(coordonator), Manualul inginerului de industrie alimentară, vol. II, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002
2. Banu C., Nicolae Buţu, Aditivi şi ingrediente pentru industria alimentară, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000
3. Horoba E., Cristian Ghe., Horoba L., Tehnologii de valorificare a produselor naturale, Editura Corson, Iaşi, 2001
4. Journal Of Clinical Nutrition, Washington, 2000
12.20.2007
Opoterapia
Am gasit un subiect interesant.......EXTRACTE OPOTERAPICE......, poate va ajuta pe unii, poate va inspira, poate gasiti interesant in ce am scris eu mai jos, poate intriga pe altii, va las dragii mei sa judecati, si sa nu va sfiiti sa comentati....
Extractele opoterapice sunt produse obţinute prin extracţie din glande, organe şi subproduse de la animale domestice sacrificate în abatoare, servesc sub formă uneori de “extract total”, alteori purificatoare până la izolarea principiului active, pur, la tratamentul diferitelor afecţiuni.
De unde le vine numele?
Metoda terapeutică ce utilizează astfel de extracte a fost denumită “opoterapie”.
Aceasta denumire, creată de Landouzy, medic francez, născut la Reims , în 1845, provine de la cuvintele greceşti opos = suc şi therapeia= tratament , pentru că sucurile de organe sau substanţele conţinute în ele posedă acţiunea terapeutică dorită. Tratamentul cu sucurile şi extractele de organe şi glande precum şi cu substanţele pure izolate din acestea au drept scop suplinirea secreţiei insuficiente a unui organ sau lipsa acestuia.
Istoric
Organele şi extractele animale s-au utilizat, de-a lungul timpurilor sub diferite forme, începând cu consumarea organelor crude şi ajungând, în timpurile moderne la izolarea principiului activ sub formă pură, condiţionat
sub formă de medicament opoterapic.
Organoterapia are o origine foarte veche. Din cea mai îndepărtată antichitate, vrăjitorii, tămăduitorii empirici chinezi, greci, arabi, egipteni, romani, apoi mai târziu medicii din evul mediu, au cunoscut şi au utilizat larg această terapeutică primitivă.
Considerând că glandele, organele şi lichidele din ele conservă o parte din activitatea lor chiar şi după moartea animalelor, ei administrau direct bolnavului organul animal (uneori chiar uman) proaspăt, ce corespunde mai mult sau mai puţin, sediul afecţiunii diagosnicate.
Pentru a da forţe si a trata anemia, ei dădeau bolnavului să bea sânge cald sau măduvă de leu, pentru a combate bolile ficatului, ei administra ficat de capră, de bou, sau de lup; contra impotenţei sexuale, ei prescriau testicole de berbec sau de mistreţ .
Era o terapie empirică, care uneori avea o baza raţională, dar a cărei aplicare, adesea înconjurată de acte de vrăjitorie şi de magie, de descîntece, nu era niciodată lipsită de riscurile datorate condiţiilor neigienice ale recotării organelor prelevate de la animale uneori bolnave sau chiar moarte de boli infecţioase şi chiar modul de administrare al acestor “medicamente”.
O caracteristică a acestui mod de tratament este că se opera fără a se putea doza sigur, cantitatea de produs ce se administra bolnavului.
Această medicaţie a fost complet abandonată la începutul epocii moderne. În cursul secolului al XIX-lea, ca urmare a lucrărilor remarcabile ale lui Claude Bernard (1885-1868), apoi ale lui Brown - Sequard (1899), s-a cunoscut rolul secreţiilor interne ale glandelor. Începând cu aceste cu aceste lucrări s-a admis că anumite celule ale organismului secretă sucuri şi fermenţi (hormoni,enzime, vitamine), ce se varsă în sânge şi influenţează alte celule.
Dar opoterapia propriu-zisă nu a luat avânt, pe baze raţionale şi ştiinţifice, decât in anul 1907, ca urmare a descoperirii hormonilor, de către Bayliss şi Starling, adică a substanţelor chimice secretate de anumite glande si organe, vehiculate de sânge şi care pot provoca, chiar şi în doze foarte mici, stimularea specifică a ţesuturilor.
Chiar denumire de ”hormoni”, dată de Starling, înseamnă stimulatori.
Hormonii au avantajul de a poseda în doze forte mici o activitate farmacodinamică considerabilă, riguros cunoscută si constantă.
Începând cu anul 1904 numeroşi savanţi au început să studieze secreţiile glandulare, fiziologia glandelor secretoare şi aplicare lor in terapeutica hormonală sau opoterapică. Între aceşti savanti pot fi citaţi: Glay, Butenandt, Rivoire, Lignat, Camot, Penau, Goris, Liot, Guy Laroche, Collip, Simonnet, Bayliss, Starling, Banting, Best, Paulescu, Laborit, Li, Thorn, Kendall.
În primii 20 de ani ai secolului al-XX-lea au putut fi identificate: adrenalina extrasă din suprarenale, tiroxina din tiroidă, pepsina din mucoasa duodenală.
În 1922 , savantul român Paulescu a intuit prezenţa hormonului răspunzător de controlul glicemiei , fiind primul care a utilizat extractele pancreatice în tratarea diabetului.
Se poate spune că perioada cuprinsă între 1920 şi 1940 a fost încă şi mai fecundă, deoarece atunci s-au descoperit hormonii steroidici, iar graţie tehnicilor electroforetice şi cromatografice, s-au studiat hormonii proteici.[1,471]
Terapia cu opoterapice
Medicaţia opoterapică poate fi:
- stimulatoare
- substitutivă
- regulatoare
- sensibilizatoare
- antagonistă
- simtomatică
Medicamentele opoterapice şi-au probat eficienţa de mai mult timp şi au permis însănătoşirea sau ameliorarea notabilă a multor bolnavi.
Opoterapicele se utilizează în caz de disfuncţii glandulare, utilizînd fie preparate din glanda incriminată, sau produşi de secreţie ai glandei.
Diluţiile joase acţionează prin substituţie, asemănător opoterapiei oficiale glandulare.
Diluţiile mijlocii au acţiune homeopatică, iar diluţiile mari au acţiuni regulatoare.
Sunt menţionate următoarele opoterapii: hepatică, pancreatică, epifizară, hipofizară, ovariană, tiroidiană, splenică, testiculară, cardiacă, mamară, placentară, intestinală, gastrică.[ 2]
Glanda hipofiză este situată, la baza creierului, într-o lojă ososă numită şaua turcească. Este legetă de hipotalamus prin tija pituitară. Este o glandă mică cu diametru de 0,6 - 10,81 - 1,5 cm cu aspect de bob de năut şi o greutate de 0,5 - 0,8 g. Este alcătuită din două porţiuni distincte embriologic, structural şi funcţional. Lobul anterior - adenohipofiza, lobul posterior - neurohipofiza şi între cei doi lobi există o porţiune mică - lobul intermediar. [4,25]
Tiroida: primele date apărute despre tiroidă 1543 când Paracelsius descrie glanda tiroidă. Apoi în 1606 Paracelsius face legătura între cretinism şi glanda tiroidă.
Anatomie: greutatea medie a glandei este de 20-30 g, la noii născuţi greutatea este de 2 g. Are forma literei H, cu doi lobi: lobul drept este de obicei mai mare.[4,67]
Glanda tiroidă are două funcţii: de a sintetiza o proteină specifică – tiroglobulina – de a acumula iod anorganic pentru iodarea proteinei. [5]
Mulţi medici homeopaţi utilizează şi preperate de alte organe cum ar fi: creier, măduvă, os, prostată, plămâni, piele, etc.
Prin extracte opoterapice se pot realize izolări de principii active, care pot fi administrate sub cele mai variate forme farmaceutice, riguros standardizate. În general sunt medicamente foarte active, foarte concentrate, întrucât câteva zecimi de milligram sau câteva miligrame de produs pur finit reprezintă 1 Kg de organ proaspăt.
Cazul tipic este tratarea diabeticilor cu insulină exrasă din pancreas, ameliorarea reumatismului cu ACTH extras din hipofiza de porc, tratarea anemiei cu vitamina B12 extrasă din ficat, precum şi a anumitor afecţiuni cu hidrocortizon.
Nu toate produsele opoterapice provin din glande. Unele pot fi extrase din lichide biologice sau din organe a căror funcţie endocrină nu a fost până în prezent evidenţiată, dar demonstrată prin efect terapeutic
( ganglioni limfatici, măduvă, inimă, creier, stomac, bilă, slina etc
Mai jos , dar asa in mare , prezint principalele produse opoterapice, cu efectele lor terapeutice:
Denumirea glandei, organului şi a subprodusului
Principiul activ
Efect terapeutic
1
Pancreas congelat
Hormon hipoglicemiat
Antidiabetic
2
Pancreas de porc congelat
Compex enzimatic
( protease, lipaze, amilaze)
Suplinitor al secreţiei pancreatice insuficiente
3
Pancreas de vită proaspăt
Alfa – chimotripsină enzimă proteolitică
Enzimă proteolitică cu efect antiinfamator local şi general
4
Pancreas de porc proaspăt
Enzimă proteolitică
Vasculotrop indicat în insuficienţa circulaţiei periferice
5
Hipofize bovine – parte posterioară
Hormon ocitocic
Acţiune ocitocică
6
Hipofize porcine – parte anterioară
ACTH
Stimulator specific al cortexului suprarenal cu eliberare de hormoni corticosteroizi indicat în tratamentul reumatismului poliarticular acut
7
Hipofize porcine - parte posterioară
Pulbere totală
Acţiune vasopresoare, ocitocică, antidiuretică, indicat în tratamentul diabetului isipid hipofizar
8
Epifize bovine
Extract total
Extract epifizar purificat cu acţiune antiganadotropă
9
Duoden de porc congelat
Enterochinază
Activator al proenzimelor din pancreas în enzime active
10
Fiere bovine
Acizi bilari
Acţiune colagogă şi coleretică
11
Sânge bovin
Fibrină
Efect anorexigen şi cicatrizant
12
Mucoasă pepsică de porc
Pepsină
Enzimă proteolitică
13
Ochi bovine
Extract total purificat
Regenerator al epiteliului corneean
14
Mucoasă intestinală de porc
Heparină
Anticoagulant
15
Stomace de porc
Peptonă
Desensibilizant
16
Splină bovine
Extract total purificat
Hepatoprotector
17
Tiroidă porcine
Pulbere deshidratantă
Hormoni tiroidieni indicaţi în insuficienţă tiroidiană
Materii prime. Tehnologia de obţinere a opoterapicelor.
Principalele materii prime utilizate sunt: glandele şi organele.
Utilizarea unei astfel de materii prime implică o minuţiozitate delicată, deoarece se lucrează cu ţesuturi, foarte irigate şi foarte fragile, foarte perisabile. Ea se alterează sau autolizează rapid şi pierde repede o parte sau totalitatea principiiilor ei active.
Fiind destinată fabricării medicamentelor, în primul rând trebuie asigurate condiţii care să împiedice murdărirea sau alterarea ei. Astfel, recoltarea se face imediat după sacrificarea animalului, cu instrumente curate, se depun produsele în tăvi curate de metal inoxidabil de capacitate mică şi se congelează în timpul cel mai scurt posibil.
Toate aceste condiţii se îndeplinesc de către personalul calificat, sub conducerea medicului veterinar care atestă starea de sănătate a animalelor sacrificate sau care recunoaşte glandele şi organele interne ce prezintă leziuni sau paraziţi. Controlul de specialitate trebuie de asemenea să refuze animalele bătrâne, slabe, căci glandele au în acest caz, o activitate funcţională redusă, procesul de senilitate le - a atacat, provocând prolifierea elementelor conjunctive şi screloase şi secreţiile lor interne sunt sărace în principii active.
De asemenea, trebuie evitate animalele prea tinere, mai ales în ceea ce priveşte glandele sexuale ( ovare, testicule), care nu au atins încă deplina maturitate foziologică.
Nu se colectează glande atrofice, hipertrofice, parazitare care prezintă chisturi şi alte leziuni s - a semnalat că anumite organe, pentru a da randamente optime, trebuie colectate în condiţii speciale: perioada de călduri pentru ovare şi în special pentru corpul galben, sezonul cald pentru tiroide, perioada prânzului pentru glandele digestive şi pancreas în special etc., dar în practică, este imposibil să se ţină cont de toate aceste consideraţii.
Glandele recoltate se curăţă repede de ţesuturile străine adiacente
( conjunctive, fibroase, musculare şi grase), şi se congelează în congelatoare la - 40°C în tăvi puţin adânci, care permit congelarea lor rapidă.
Organoterapia folosind organele proaspete sau uscate s-a redus extrem de mult utilizîndu-se extractele cu un grad mare sau mai mic de purificare care permit administrarea lor pe cale orală, rectală sau parentală.
Începînd din anul 1922, ea a făcut progrese considerabile datorită descoperirii de noi hormoni, obţinuţi în stare pură.
Pe baza progreselor realizate în cunoaşterea structurii moleculei de substanţe biologic active obţinute prin extracţie din glande şi organe animale, a devenit posibil ca unele din ele să poată fi realizate prin sinteză chimică ( ocitoxina, vasopresina, hormoni steroizi, lantul activ de 24 aminoacizi ACTH).
Progresul actual al ştiinţei, avîntul fără precedent al biotehnologiilor au făcut ca speranţele omenirii să se îndrepte spre crearea materiei prime necesare industriei opoterapice prin biosinteză şi inginerie genetică. De exemplu s-a reuşit grefarea genei insulinei umane pe Escherichia coli şi a crearea în acest fel a insulinei umane prin biosinteză.
Stabilizarea produselor animalice s – a făcut, de – a lungul timpului, utilizând: cloroform, acetonă, clorură de sodiu, citrat de fosfat de sodiu, fluorură de sodiu, acid boric, borat, fenol, alcool etilic acidulat cu acid clorhidric, soluţie izotonică de zaharoză etc.
Aceste metode nu au asigurat o bună conservare, căci au permis pierderea principiilor active, autoliza, mirosul urât al produsulor finite.
Congalate în bune condiţii, glandele şi organele se pot conserva în stare perfectă şi nu îşi pierd principiile active. Totuşi nu se recomandă să se stocheze mai mult de 6 luni, căci ele se vor deshidrata superficial.
Tăvile în care se face congelarea trebuie să aibă dimensiuni adaptate mărimii glandei sau organului recoltat, permiţând astfel o congelare rapidă. De exemplu: pentru pancreas tava are dimensiuni optime de 27,5 cm × 15,5 cm × 3,5 cm.
Pentru suprarenale, ovare, tiroide, mucoase pilorice, tăvile au dimensiuni optime de 55 cm ×17,5cm × 3,5cm.
Pentru hipofize, epifize şi pentru glandele congelate individual, tăvile au dimensiuni optime de 50 cm × 47 cm ×4,5 cm. Cele mai mari tăvi pentru organele mari au dimensiuni 57 cm × 42 cm ×10 cm.
Congelarea rapidă formează în masa glandelor cristale mici şi difuze care evită parţial alterări fizico– chimice şi organoleptice ce se pot produce în cursul unei congelări lente. Ea înpiedică acţiunea enzimelor asupra principiilor active ( de exemplu: distrugerea insulinei de către trisină în pancreas), asigură o stabilitate chimică şi o stabilizare a fermentării, oprind de asemenea procesele evolutive ce caracterizează materielele prisabile şi care duc la transformări organice şi biologice datorită autolizei.
Experienţele efectuate asupra pancreasului au arătat că randamentul în insulină scade foarte rapid după moartea animalului, dacă glanda nu a fost stabilizată destul de rapid la temperatură joasă: randamentul scade cu 10% după 2 h, cu 20% după 3 h, cu 40% după 4 h, cu 50% după 5 h, cu 70% după 7 h.
Transportul organelor congelate se face în cutii de corton sau saci de polietilenă, în maşini frigorifice, la - 15°C. Păstrarea glandelor şi a organelor până în momentul prelucrării se face în deprzite frigorifice, unde temperatura trebuie să fie de - 20°C şi să nu se depăşească 6 luni din momentul congelării în abator. Decongelarea accidentală a glandelor şi organelor conduce la un grad mare de autoliză şi pierderea principiilor active. De aceea, pentru constatarea corectitudinii operaţiei de prelevare, congelare, transport şi de păstrare a glandelor, se titrează în prezenţă de aminoacizii liberi rezultaţi la autoliză, rezultând ” cifra de formol”, a cărei valoare nu trebuie să depăşească cifra 5.
În vederea izolării principiilor active din glandele şi organele animale este necesară aducerea acestora la un grad de mărunţire cât mai mare, pentru a permite un contact cât mai intim al conţinutului celular cu solventul de extracţie.
Procedeele larg utilizate recomandă tocarea fină a materiei prime congelate, astfel încât să se obţină fragmente de cca. 1 mm mărime, care se supun apoi extracţiei cu solvenţi.
Aparatura industrială, creată după principiul omogenizatoarelor, prezintă avantajul că imbină operaţia de rupere a membranei celulare cu cea de extracţie.
Alegerea metodei de extracţie
Alegerea metodei de extracţie care urmează a fi aplicată la obţinerea unui principiu activ opoterapic este foarte importantă.
Ea trebuie să ţină seama de natura chimică a acestuia ( proteină, mocopolizaharid, amestec de aminoacizi, etc.), de caracteristicile moleculei, de impurităţile prezente în mod obişnuit în ţesutul ce se extrage.
Natura chimică a principiilor active determină împărţirea solvenţilor de extracţie în două categorii:
- extractanţi pentru substanţele proteice;
- extractanţi pentru polizaharide.
Extractul ideal ar fi acela care ar permite izolarea selectivă a principiului activ din materia primă.
În realitate majoritatea proteinelor au o solubilitate, destul de apropiată de aceea numai câteva proteine pot fi obţinute printr-o metodă de extracţie selectivă.
În general însă, alături de proteina dorită, în extract se găsesc în proporţii variabile şi alte proteine. Prezenţa lor poate fi micşorată considerabil dacă se ţine seama că solubilitatea proteinelor variază în mare măsură în funcţie de pH - ul şi tăria ionică a extractului.
Schema tehnologică de obţinere a opoterapicelor din materii prime de origine animală este reprezentată mai jos:
Schema tehnologică de obţinere a extractelor animale:
EX. RETROHIPOFIZĂ
ANIMAL
ORGAN, GLANDĂ
SUBPRODUS ANIMAL
PULBERE PRODUS FINIT
AMESTEC DE EXTRACŢIE
EXTRACT
TURTĂ
EPUIZATĂ
FAINĂ
CARNE
EXTRACT PURIFICAT
MEDICAMENTE PARENTERALE
EXTRACT CONCENTRAT
MEDICAMENT DE UZ ORAL SAU EXTERN
PRODUS PENTRU EXTRACŢIE
Colectare,consrvare,pretratare
Mărunţire(locare, omogenizare, separare prin filtrare)
Extracţie(apoasă, acidă cu solvenţi organici)
Filtrare, centrifugare
Concentrare(sorbţie-desorbţie lichid-lichid,evaporare sub vid)
Valorificare
deşeu
Purificare - dializă, ultrafiltr., ultrafiltr. preparativa,
delipoidare
Facultativă uscare
Purificări speciale(depirogenare, eliminare subst. antigene,histaminice, microorganisme)
cromatografiere lichidă,, de afinitate sau de excludere,precipitare fracţională .
În acest scop se poate folosi un extract cu un pH şi o tărie ionică la care se solubilizează o cantitate minimă din proteinele inactive, fară ca extractibilitatea principiului activ să fie afectată.
Pentru extragerea principiilor active opoterapice se folosesc:
- extractanţi formaţi din soluţii apoase acide ( de exemplu pentru hialuronidază se foloseşte soluţie de acid acetic 0,1M);
- extractanţi hidroalcolici acizi ( pentru insulină se foloseşte alcool etlilic de 82 ° acidulat cu acid clorhidric la ph = 2,5 pentru ACTH se foloseşte amestecul metanol – acid acetic în proporţie de 60 părţi la 40 părţi);
- extractanţi formaţi din soluţii de săruri ( histona care este principiul activ al medicamentului inhibitor de Kallicreină este extrasă cu o soluţie 50 % de sulfat de amoniu.).
Uneori proporţia mare de grăsime din ţesutul glandei ce se prelucrează împiedică izolarea în stare pură a principiului activ, de aceea se supune degresării ( pancreasul de porc prelucrat pentru a obţine complexul de enzime pancreatice, se degresează cu acetonă), sau deshidratării ( hipofiza de porc se deshidratează cu acetonă în vederea prelucrării ulterioare pentru obţinerea ACTH- -ului).
Dacă extractul brut are conţinut în grăsimi, el se poate degresa, fie cu benzină de extracţie fie prin aglomerarea grăsimii propriu-zisă.
Operaţia se efectuează ţinând seama de raportul dintre volumul de extracţie şi volumul de materie primă, durata de extracţie, şi temperatura de lucru.
Raportul de extracţie, în mod obişnuit, este o parte materie primă animală la 2 – 10 părţi extractant. Printr - o singură extracţie nu se poate extrage tot principiul activ, de aceea operaţia se repetă până cînd se epuizează ţesutul. În mod obişnuit sunt suficiente două extracţii succesive, a doua extracţie făcându-se cu mai puţin solvent.
Durata extracţiei este în general cuprinsă între 1 şi 3 h, prelungirea ei la 24 h nu conduce la creşterea sensibilă a randamentului.
În timpul extracţiilor este indicată agitarea moderată a amestecului, evitând spumarea şi încălzirea lui.
Temperatura la extracţie este bine să fie menţinută în jur de 0 °C, deşi la temperatura camerei proteinele se extrag în cantităţi mari ( solubilitatea lor creşte cu mărirea temperaturii). Temperatura camerei scurtează durata extracţiei, însă nu exclude posibilitatea denaturării proteinelor, fie direct, fie prin acţiunea enzimelor proteolitice ( de exemplu insulina poate fi distrusă prin acţiunea tripsinei din pancreas). Atunci când temperaturile scăzute nu oferă garanţia inhibării enzimelor proteolitice, tehnologul efectuează extracţia la un pH la care proteaza nu este activă ( de exemplu insulina se extrage din pancreas cu o soluţie hodroalcoolică la ph =2,5, pH la care tripsina este inactivă.)
Operaţia de extracţie este întotdeauna urmată de separarea fazei lichide de materialul insolubil prin cenrtifugare.
Centrifugarea trebuie efectuată la temperatură constantă, scăzută.
Alături de principiul activ se mai pot extrage două categorii de impurităţi: substanţe cu o natură chimică diferită, şi substanţe cu o natură chimică asemănătoare. Principiul activ de natură proteică trebuie eliberat atât de substanţele neproteice prezente în extractul brut ( săruri minerale, acizi organici, aminoacizi, glucide, acizi nucleici, etc), cât şi de substanţe proteice inactive care se găsesc în materia primă supusă extracţiei alături de proteina dată.
La purificarea mucopolizaharidelor trebuie îndepărtate în special proteinele însoţitoare. Eficienţa procedeelor de purificare aplicate amestecului de substanţe se apreciază din variaţia procentuală a substanţei urmărite.
Parcurgerea corectă a etapelor de purificare asigură creşterea continuă a procentului de principii active din amestec, ajungându-se în cazuri ideale la valori mai mari de 99%.
Dacă principiul activ este o enzimă, se determină activitatea specifică, adică raportul dintre activitatea enzimatică a amestecului şi cantitatea de proteină în amestec. La celelalte principii active se determină activitatea biologică prin metode in vitro ( de exemplu în cazul insulinei se determină activitatea hipoglicemiantă pe iepuri sau pe şoareci, în cazul ACTH se determină activitatea specifică, fie prin metoda involuţiei timusului la şobolanii impuberi, fie prin scăderea conţinutului de vitamina C în suprarenale).
În cazul în care se urmăreşte purificarea avansată a principiilor active din extracte animale, pînă la obţinerea lor în stare pură, se utilizează metode ce folosesc proprieţăţi caracteristice ale lor. De exemplu în cazul principiilor active de natură proteică se mai folosesc: procedee bazate pe diferenţa în masa moleculară ( dializa, ultrafiltrea, centrifugarea în gradient de densitate, cromatografia de excludere moleculară); procedee de separare bazate pe diferenţa de solubilitate ( precipitarea izoelectrică, salifierea, fracţionarea cu solvenţi, efectul solubilităţii proteinelor); procedee de separare bazate pe încărcarea electrică ( metode electroforetice, cromatografia de schimb ionic); separarea prin adsorbţie selectivă; separări bazate pe specificitatea de ligand ( cromatografia de afinitate).
Compuşi utili
Principiile active opoterapice se pot prezenta fie ca extracte purificate, caracterizate printr-o compoziţie complexă, ce asigură o acţiune farmacodinamică sinergică, fie ca substanţe pure.
Pentru a putea fi administrate, ele se condiţionează sub formă de preparate farmaceutice care le asigură stabilitatea, biodisponibilitatea şi modul de administrare cel mai adecvat. Astfel, în funcţie de rezistenţa la acţiunea enzimelor digestive, ele se pot condiţiona sub formă de drajeuri ( de exemplu, Triferment), sau de drajeuri enterosolubile ( Asclerol).
Majoritatea principiiler active se condiţionează sub formă de preparate injectebile, fie ca soluţii ( Insulină), fie ca preparate liofilizate ce se transformă în soluţie injectabilă prin dizolvarea în solventul edecvat ( Alfa – chimotripsina, ACTH, Tropofar, Vadicreină ).[1,472]
Insulina este un hormon de natură proteică secretat de celulele beta ale pancreasului endocrin, având masa moleculară de 6000 pentru forma monovalentă şi 28000 – 34000 pentru formele polivalente care apar în insulina concentrată.
Insulina este constituită din două lanţuri polipeptidice legate între ele prin două punţi disulfurice – S– S – formate între moleculele de cistină.
Primul lanţ are 21 de aminoacizi şi caracter acid, iar al doilea lanţ are 30 aminoacizi şi caracter bazic. Cei 51 de aminoacizi sunt de fapt o repetare a 16 aminoacizi esenţiali din care lipsesc triptofanul şi metionina.
Structura prezentată este foarte apropiată de structura insulinei de porc, diferenţa constând numai în structura aminoacidului terminal ( poziţia 31), care este treonină la insulina umană şi alanină la insulina porcină Pornind de aici au fost imaginate metode enzimatice în procedeu fermentativ sau cu enzime imobilizate.
De asemenea, menţionăm că insulina umană a fost obţinute şi prin sinteză, dar procedeul fiind extrem de scump prezintă numai importanţă teoretică. În prezent se perfecţionează procedeele de obţinere a insulinei umane prin inginerie genetică.
S-a separat gena care dirijeajă biosinteza insulinei în organismul uman, s-a clonat pe Escherichia Colli şi s-a cultivat aceasta prin biosinteză în pilot, obţinându-se insulină eficace în formele de diabet rezistente la insulină porcină.
Procedeul clasic de separare a insulinei din pancreasul de bou sau porc constă în extracţia acesteia cu alcoolul acidulat, cu acid clorhidric sau sulfuric, la temperatura de 70 °C. Separarea insulinei din extract se face fie prin concentrare şi neutralizare la pH =5,6 ( punct izoelectric), fie prin reţinere pe schimbători de ioni, eluţie şi precipitare. Purificarea se face prin precipitări fracţionate în prezenţa sărurilor de zinc. Insulina pură se prezintă sub formă de pulbere cristalină solubilă în apă acidulată, alcalină, în alcool, glicerină, acid acetic, insolubilă în alcool absolut, eter, cloroform, benzen.
Insulina se foloseşte la tratarea diabetului zaharat.[ 3,419]
Hormonii au avantajul de a pose da în doze forte mici o activitate farmacodinamică considerabilă, riguros cunoscută si constantă.
Hormonii sunt substanţe chimice produse de galandele cu secreţie internă, jucând rol de boicatalizatori. Hormonii produşi de cortexul glandelor suprarenale şi de gonade, deşi se deosebesc prin funcţiile lor în organism, prezintă mare asemănare structurală; ei fac parte din clasa de porduşi naturali, denumită steroide, căreia îi aparţine şi alţi compuşi cu mare importanţă foziologică cum ar fi:
- steroli
- colesterolul
- provitamina D
- acizii biliari
- sapogenele, dar care nu au acţiune hormonală.
Hormonii corticosteroizi sunt substanţe organice produse de glandele suprarenale care sunt două organe minuscule situate deasupra rinichilor, dar fără nici o legătură funcţională cu aceştia. Aceste glande se compun din două părţi distincte: măduvă ( care produce adrenalină) şi scoarţă sau cortex ( care produce hormonii denumiţi corticosteroizi).
Hormonii corticosteroizi pot fi clasificaţi, în funcţie de activitatea lor biologică, în două categorii:
- mineralocorticoide – care acţionează asupra electroliţilor din organism favorizând reţinerea solidului şi a apei odată cu eliminarea potasiului. Cel mai activ mineraloid estealdesteronul, urmat de cortexon.
- glucocorticoide – care acţionează asupra metabolismului hidraţilor de carbon şi implicit asupra metabolismul proteic şi lipidic.
Interesul pentru corticosteroide a crescut foarte mult în urma descoperii efectului neaşteptat al cortizonului asupra artritei reumatice, observaţie remarcată la femeile însărcinate la care glandele au o secreţie sporită. Astăzi se cunoaşte întregul spectru de acţiune a acestor produse care includ bolile reumatismele articulare, boli infecţioase etc.
Cortizonul a fost izolat de 3 cercetători care au lucrat independent
( Kendall, Reichstein, Wintersteiner), în anul 1936, denumit şi compusul Kandall, din acizii bilari ai bilei bovinelor.[3, 466-468]
Medicamentele opoterapice trebuie să îndeplinească condiţii riguroase de calitate, cum sunt: conţinutul constant în principiu activ ( determinat prin metode specifice in vitro, şi exprimat în unităţi internaţionale), stabilitate în timp şi biodisponibilitate. Pentru medicamentele opoterapice injectabile, în afara celor expuse, se cer condiţii de puritate speciale şi anume: să fie sterile, apirogene, neantigenice şi să nu aibă substanţe hipotensoare.
În anumite cazuri se limitează sau se interzice prezenţa anumitor hormoni însoţitori ( ocitocina şi vasopresina la ACTH) sau a anumitor enzime ( de exemplu Tripsina la Alfa – chimotripsina).
Medicamentele opoterapice sunt la ora actuală preţioase prin aceea că sunt naturale şi au o acţiune farmacodinamică lipsită de riscurile efectelor secundare şi probată printr – o îndelungată aplicare în terapeutică.
Întrucât resursele de materii prime nu sunt inepuizabile şi care în cazul acelora de provenienţă animală se dezvoltă greu şi au compoziţie chimică variabilă datorită condiţiilor de nutriţie aplicate în crescătorii ( care urmăresc în special creşterea rapidă a masei corporale şi se produc transformări în compoziţia chimică şi potenţialul biologic al glandelor şi organelor) se tinde ca procesul actual al biotehnologiilor şi ingineriilor genetice să conducă la crearea materiei prime prin biosinteză în cantitate suficientă şi compoziţie chimică standardizabilă.
Actualmente pe plan mondial circulă un număr de 12 produse opoterapice realizate şi prin biosinteză. [1,472-474]
Si ca sa nu ma laud ca am lucrat singura, iata de unde m-am inspirat:
Bibliografie:
1. Enciclopedia de chimie, vol. 6, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989;
2. A. Popovici, E. Gafiţeanu, Preparate farmaceutice, Editura Medicală, 1987;
3. C. Oniscu, Chimia şi tehnologia medicamentelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1988;
4. E. Zbranca, Endocrinologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999;
5. Şt. Milcu, M. Pitiş, Endocrinologie clinică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.
Extractele opoterapice sunt produse obţinute prin extracţie din glande, organe şi subproduse de la animale domestice sacrificate în abatoare, servesc sub formă uneori de “extract total”, alteori purificatoare până la izolarea principiului active, pur, la tratamentul diferitelor afecţiuni.
De unde le vine numele?
Metoda terapeutică ce utilizează astfel de extracte a fost denumită “opoterapie”.
Aceasta denumire, creată de Landouzy, medic francez, născut la Reims , în 1845, provine de la cuvintele greceşti opos = suc şi therapeia= tratament , pentru că sucurile de organe sau substanţele conţinute în ele posedă acţiunea terapeutică dorită. Tratamentul cu sucurile şi extractele de organe şi glande precum şi cu substanţele pure izolate din acestea au drept scop suplinirea secreţiei insuficiente a unui organ sau lipsa acestuia.
Istoric
Organele şi extractele animale s-au utilizat, de-a lungul timpurilor sub diferite forme, începând cu consumarea organelor crude şi ajungând, în timpurile moderne la izolarea principiului activ sub formă pură, condiţionat
sub formă de medicament opoterapic.
Organoterapia are o origine foarte veche. Din cea mai îndepărtată antichitate, vrăjitorii, tămăduitorii empirici chinezi, greci, arabi, egipteni, romani, apoi mai târziu medicii din evul mediu, au cunoscut şi au utilizat larg această terapeutică primitivă.
Considerând că glandele, organele şi lichidele din ele conservă o parte din activitatea lor chiar şi după moartea animalelor, ei administrau direct bolnavului organul animal (uneori chiar uman) proaspăt, ce corespunde mai mult sau mai puţin, sediul afecţiunii diagosnicate.
Pentru a da forţe si a trata anemia, ei dădeau bolnavului să bea sânge cald sau măduvă de leu, pentru a combate bolile ficatului, ei administra ficat de capră, de bou, sau de lup; contra impotenţei sexuale, ei prescriau testicole de berbec sau de mistreţ .
Era o terapie empirică, care uneori avea o baza raţională, dar a cărei aplicare, adesea înconjurată de acte de vrăjitorie şi de magie, de descîntece, nu era niciodată lipsită de riscurile datorate condiţiilor neigienice ale recotării organelor prelevate de la animale uneori bolnave sau chiar moarte de boli infecţioase şi chiar modul de administrare al acestor “medicamente”.
O caracteristică a acestui mod de tratament este că se opera fără a se putea doza sigur, cantitatea de produs ce se administra bolnavului.
Această medicaţie a fost complet abandonată la începutul epocii moderne. În cursul secolului al XIX-lea, ca urmare a lucrărilor remarcabile ale lui Claude Bernard (1885-1868), apoi ale lui Brown - Sequard (1899), s-a cunoscut rolul secreţiilor interne ale glandelor. Începând cu aceste cu aceste lucrări s-a admis că anumite celule ale organismului secretă sucuri şi fermenţi (hormoni,enzime, vitamine), ce se varsă în sânge şi influenţează alte celule.
Dar opoterapia propriu-zisă nu a luat avânt, pe baze raţionale şi ştiinţifice, decât in anul 1907, ca urmare a descoperirii hormonilor, de către Bayliss şi Starling, adică a substanţelor chimice secretate de anumite glande si organe, vehiculate de sânge şi care pot provoca, chiar şi în doze foarte mici, stimularea specifică a ţesuturilor.
Chiar denumire de ”hormoni”, dată de Starling, înseamnă stimulatori.
Hormonii au avantajul de a poseda în doze forte mici o activitate farmacodinamică considerabilă, riguros cunoscută si constantă.
Începând cu anul 1904 numeroşi savanţi au început să studieze secreţiile glandulare, fiziologia glandelor secretoare şi aplicare lor in terapeutica hormonală sau opoterapică. Între aceşti savanti pot fi citaţi: Glay, Butenandt, Rivoire, Lignat, Camot, Penau, Goris, Liot, Guy Laroche, Collip, Simonnet, Bayliss, Starling, Banting, Best, Paulescu, Laborit, Li, Thorn, Kendall.
În primii 20 de ani ai secolului al-XX-lea au putut fi identificate: adrenalina extrasă din suprarenale, tiroxina din tiroidă, pepsina din mucoasa duodenală.
În 1922 , savantul român Paulescu a intuit prezenţa hormonului răspunzător de controlul glicemiei , fiind primul care a utilizat extractele pancreatice în tratarea diabetului.
Se poate spune că perioada cuprinsă între 1920 şi 1940 a fost încă şi mai fecundă, deoarece atunci s-au descoperit hormonii steroidici, iar graţie tehnicilor electroforetice şi cromatografice, s-au studiat hormonii proteici.[1,471]
Terapia cu opoterapice
Medicaţia opoterapică poate fi:
- stimulatoare
- substitutivă
- regulatoare
- sensibilizatoare
- antagonistă
- simtomatică
Medicamentele opoterapice şi-au probat eficienţa de mai mult timp şi au permis însănătoşirea sau ameliorarea notabilă a multor bolnavi.
Opoterapicele se utilizează în caz de disfuncţii glandulare, utilizînd fie preparate din glanda incriminată, sau produşi de secreţie ai glandei.
Diluţiile joase acţionează prin substituţie, asemănător opoterapiei oficiale glandulare.
Diluţiile mijlocii au acţiune homeopatică, iar diluţiile mari au acţiuni regulatoare.
Sunt menţionate următoarele opoterapii: hepatică, pancreatică, epifizară, hipofizară, ovariană, tiroidiană, splenică, testiculară, cardiacă, mamară, placentară, intestinală, gastrică.[ 2]
Glanda hipofiză este situată, la baza creierului, într-o lojă ososă numită şaua turcească. Este legetă de hipotalamus prin tija pituitară. Este o glandă mică cu diametru de 0,6 - 10,81 - 1,5 cm cu aspect de bob de năut şi o greutate de 0,5 - 0,8 g. Este alcătuită din două porţiuni distincte embriologic, structural şi funcţional. Lobul anterior - adenohipofiza, lobul posterior - neurohipofiza şi între cei doi lobi există o porţiune mică - lobul intermediar. [4,25]
Tiroida: primele date apărute despre tiroidă 1543 când Paracelsius descrie glanda tiroidă. Apoi în 1606 Paracelsius face legătura între cretinism şi glanda tiroidă.
Anatomie: greutatea medie a glandei este de 20-30 g, la noii născuţi greutatea este de 2 g. Are forma literei H, cu doi lobi: lobul drept este de obicei mai mare.[4,67]
Glanda tiroidă are două funcţii: de a sintetiza o proteină specifică – tiroglobulina – de a acumula iod anorganic pentru iodarea proteinei. [5]
Mulţi medici homeopaţi utilizează şi preperate de alte organe cum ar fi: creier, măduvă, os, prostată, plămâni, piele, etc.
Prin extracte opoterapice se pot realize izolări de principii active, care pot fi administrate sub cele mai variate forme farmaceutice, riguros standardizate. În general sunt medicamente foarte active, foarte concentrate, întrucât câteva zecimi de milligram sau câteva miligrame de produs pur finit reprezintă 1 Kg de organ proaspăt.
Cazul tipic este tratarea diabeticilor cu insulină exrasă din pancreas, ameliorarea reumatismului cu ACTH extras din hipofiza de porc, tratarea anemiei cu vitamina B12 extrasă din ficat, precum şi a anumitor afecţiuni cu hidrocortizon.
Nu toate produsele opoterapice provin din glande. Unele pot fi extrase din lichide biologice sau din organe a căror funcţie endocrină nu a fost până în prezent evidenţiată, dar demonstrată prin efect terapeutic
( ganglioni limfatici, măduvă, inimă, creier, stomac, bilă, slina etc
Mai jos , dar asa in mare , prezint principalele produse opoterapice, cu efectele lor terapeutice:
Denumirea glandei, organului şi a subprodusului
Principiul activ
Efect terapeutic
1
Pancreas congelat
Hormon hipoglicemiat
Antidiabetic
2
Pancreas de porc congelat
Compex enzimatic
( protease, lipaze, amilaze)
Suplinitor al secreţiei pancreatice insuficiente
3
Pancreas de vită proaspăt
Alfa – chimotripsină enzimă proteolitică
Enzimă proteolitică cu efect antiinfamator local şi general
4
Pancreas de porc proaspăt
Enzimă proteolitică
Vasculotrop indicat în insuficienţa circulaţiei periferice
5
Hipofize bovine – parte posterioară
Hormon ocitocic
Acţiune ocitocică
6
Hipofize porcine – parte anterioară
ACTH
Stimulator specific al cortexului suprarenal cu eliberare de hormoni corticosteroizi indicat în tratamentul reumatismului poliarticular acut
7
Hipofize porcine - parte posterioară
Pulbere totală
Acţiune vasopresoare, ocitocică, antidiuretică, indicat în tratamentul diabetului isipid hipofizar
8
Epifize bovine
Extract total
Extract epifizar purificat cu acţiune antiganadotropă
9
Duoden de porc congelat
Enterochinază
Activator al proenzimelor din pancreas în enzime active
10
Fiere bovine
Acizi bilari
Acţiune colagogă şi coleretică
11
Sânge bovin
Fibrină
Efect anorexigen şi cicatrizant
12
Mucoasă pepsică de porc
Pepsină
Enzimă proteolitică
13
Ochi bovine
Extract total purificat
Regenerator al epiteliului corneean
14
Mucoasă intestinală de porc
Heparină
Anticoagulant
15
Stomace de porc
Peptonă
Desensibilizant
16
Splină bovine
Extract total purificat
Hepatoprotector
17
Tiroidă porcine
Pulbere deshidratantă
Hormoni tiroidieni indicaţi în insuficienţă tiroidiană
Materii prime. Tehnologia de obţinere a opoterapicelor.
Principalele materii prime utilizate sunt: glandele şi organele.
Utilizarea unei astfel de materii prime implică o minuţiozitate delicată, deoarece se lucrează cu ţesuturi, foarte irigate şi foarte fragile, foarte perisabile. Ea se alterează sau autolizează rapid şi pierde repede o parte sau totalitatea principiiilor ei active.
Fiind destinată fabricării medicamentelor, în primul rând trebuie asigurate condiţii care să împiedice murdărirea sau alterarea ei. Astfel, recoltarea se face imediat după sacrificarea animalului, cu instrumente curate, se depun produsele în tăvi curate de metal inoxidabil de capacitate mică şi se congelează în timpul cel mai scurt posibil.
Toate aceste condiţii se îndeplinesc de către personalul calificat, sub conducerea medicului veterinar care atestă starea de sănătate a animalelor sacrificate sau care recunoaşte glandele şi organele interne ce prezintă leziuni sau paraziţi. Controlul de specialitate trebuie de asemenea să refuze animalele bătrâne, slabe, căci glandele au în acest caz, o activitate funcţională redusă, procesul de senilitate le - a atacat, provocând prolifierea elementelor conjunctive şi screloase şi secreţiile lor interne sunt sărace în principii active.
De asemenea, trebuie evitate animalele prea tinere, mai ales în ceea ce priveşte glandele sexuale ( ovare, testicule), care nu au atins încă deplina maturitate foziologică.
Nu se colectează glande atrofice, hipertrofice, parazitare care prezintă chisturi şi alte leziuni s - a semnalat că anumite organe, pentru a da randamente optime, trebuie colectate în condiţii speciale: perioada de călduri pentru ovare şi în special pentru corpul galben, sezonul cald pentru tiroide, perioada prânzului pentru glandele digestive şi pancreas în special etc., dar în practică, este imposibil să se ţină cont de toate aceste consideraţii.
Glandele recoltate se curăţă repede de ţesuturile străine adiacente
( conjunctive, fibroase, musculare şi grase), şi se congelează în congelatoare la - 40°C în tăvi puţin adânci, care permit congelarea lor rapidă.
Organoterapia folosind organele proaspete sau uscate s-a redus extrem de mult utilizîndu-se extractele cu un grad mare sau mai mic de purificare care permit administrarea lor pe cale orală, rectală sau parentală.
Începînd din anul 1922, ea a făcut progrese considerabile datorită descoperirii de noi hormoni, obţinuţi în stare pură.
Pe baza progreselor realizate în cunoaşterea structurii moleculei de substanţe biologic active obţinute prin extracţie din glande şi organe animale, a devenit posibil ca unele din ele să poată fi realizate prin sinteză chimică ( ocitoxina, vasopresina, hormoni steroizi, lantul activ de 24 aminoacizi ACTH).
Progresul actual al ştiinţei, avîntul fără precedent al biotehnologiilor au făcut ca speranţele omenirii să se îndrepte spre crearea materiei prime necesare industriei opoterapice prin biosinteză şi inginerie genetică. De exemplu s-a reuşit grefarea genei insulinei umane pe Escherichia coli şi a crearea în acest fel a insulinei umane prin biosinteză.
Stabilizarea produselor animalice s – a făcut, de – a lungul timpului, utilizând: cloroform, acetonă, clorură de sodiu, citrat de fosfat de sodiu, fluorură de sodiu, acid boric, borat, fenol, alcool etilic acidulat cu acid clorhidric, soluţie izotonică de zaharoză etc.
Aceste metode nu au asigurat o bună conservare, căci au permis pierderea principiilor active, autoliza, mirosul urât al produsulor finite.
Congalate în bune condiţii, glandele şi organele se pot conserva în stare perfectă şi nu îşi pierd principiile active. Totuşi nu se recomandă să se stocheze mai mult de 6 luni, căci ele se vor deshidrata superficial.
Tăvile în care se face congelarea trebuie să aibă dimensiuni adaptate mărimii glandei sau organului recoltat, permiţând astfel o congelare rapidă. De exemplu: pentru pancreas tava are dimensiuni optime de 27,5 cm × 15,5 cm × 3,5 cm.
Pentru suprarenale, ovare, tiroide, mucoase pilorice, tăvile au dimensiuni optime de 55 cm ×17,5cm × 3,5cm.
Pentru hipofize, epifize şi pentru glandele congelate individual, tăvile au dimensiuni optime de 50 cm × 47 cm ×4,5 cm. Cele mai mari tăvi pentru organele mari au dimensiuni 57 cm × 42 cm ×10 cm.
Congelarea rapidă formează în masa glandelor cristale mici şi difuze care evită parţial alterări fizico– chimice şi organoleptice ce se pot produce în cursul unei congelări lente. Ea înpiedică acţiunea enzimelor asupra principiilor active ( de exemplu: distrugerea insulinei de către trisină în pancreas), asigură o stabilitate chimică şi o stabilizare a fermentării, oprind de asemenea procesele evolutive ce caracterizează materielele prisabile şi care duc la transformări organice şi biologice datorită autolizei.
Experienţele efectuate asupra pancreasului au arătat că randamentul în insulină scade foarte rapid după moartea animalului, dacă glanda nu a fost stabilizată destul de rapid la temperatură joasă: randamentul scade cu 10% după 2 h, cu 20% după 3 h, cu 40% după 4 h, cu 50% după 5 h, cu 70% după 7 h.
Transportul organelor congelate se face în cutii de corton sau saci de polietilenă, în maşini frigorifice, la - 15°C. Păstrarea glandelor şi a organelor până în momentul prelucrării se face în deprzite frigorifice, unde temperatura trebuie să fie de - 20°C şi să nu se depăşească 6 luni din momentul congelării în abator. Decongelarea accidentală a glandelor şi organelor conduce la un grad mare de autoliză şi pierderea principiilor active. De aceea, pentru constatarea corectitudinii operaţiei de prelevare, congelare, transport şi de păstrare a glandelor, se titrează în prezenţă de aminoacizii liberi rezultaţi la autoliză, rezultând ” cifra de formol”, a cărei valoare nu trebuie să depăşească cifra 5.
În vederea izolării principiilor active din glandele şi organele animale este necesară aducerea acestora la un grad de mărunţire cât mai mare, pentru a permite un contact cât mai intim al conţinutului celular cu solventul de extracţie.
Procedeele larg utilizate recomandă tocarea fină a materiei prime congelate, astfel încât să se obţină fragmente de cca. 1 mm mărime, care se supun apoi extracţiei cu solvenţi.
Aparatura industrială, creată după principiul omogenizatoarelor, prezintă avantajul că imbină operaţia de rupere a membranei celulare cu cea de extracţie.
Alegerea metodei de extracţie
Alegerea metodei de extracţie care urmează a fi aplicată la obţinerea unui principiu activ opoterapic este foarte importantă.
Ea trebuie să ţină seama de natura chimică a acestuia ( proteină, mocopolizaharid, amestec de aminoacizi, etc.), de caracteristicile moleculei, de impurităţile prezente în mod obişnuit în ţesutul ce se extrage.
Natura chimică a principiilor active determină împărţirea solvenţilor de extracţie în două categorii:
- extractanţi pentru substanţele proteice;
- extractanţi pentru polizaharide.
Extractul ideal ar fi acela care ar permite izolarea selectivă a principiului activ din materia primă.
În realitate majoritatea proteinelor au o solubilitate, destul de apropiată de aceea numai câteva proteine pot fi obţinute printr-o metodă de extracţie selectivă.
În general însă, alături de proteina dorită, în extract se găsesc în proporţii variabile şi alte proteine. Prezenţa lor poate fi micşorată considerabil dacă se ţine seama că solubilitatea proteinelor variază în mare măsură în funcţie de pH - ul şi tăria ionică a extractului.
Schema tehnologică de obţinere a opoterapicelor din materii prime de origine animală este reprezentată mai jos:
Schema tehnologică de obţinere a extractelor animale:
EX. RETROHIPOFIZĂ
ANIMAL
ORGAN, GLANDĂ
SUBPRODUS ANIMAL
PULBERE PRODUS FINIT
AMESTEC DE EXTRACŢIE
EXTRACT
TURTĂ
EPUIZATĂ
FAINĂ
CARNE
EXTRACT PURIFICAT
MEDICAMENTE PARENTERALE
EXTRACT CONCENTRAT
MEDICAMENT DE UZ ORAL SAU EXTERN
PRODUS PENTRU EXTRACŢIE
Colectare,consrvare,pretratare
Mărunţire(locare, omogenizare, separare prin filtrare)
Extracţie(apoasă, acidă cu solvenţi organici)
Filtrare, centrifugare
Concentrare(sorbţie-desorbţie lichid-lichid,evaporare sub vid)
Valorificare
deşeu
Purificare - dializă, ultrafiltr., ultrafiltr. preparativa,
delipoidare
Facultativă uscare
Purificări speciale(depirogenare, eliminare subst. antigene,histaminice, microorganisme)
cromatografiere lichidă,, de afinitate sau de excludere,precipitare fracţională .
În acest scop se poate folosi un extract cu un pH şi o tărie ionică la care se solubilizează o cantitate minimă din proteinele inactive, fară ca extractibilitatea principiului activ să fie afectată.
Pentru extragerea principiilor active opoterapice se folosesc:
- extractanţi formaţi din soluţii apoase acide ( de exemplu pentru hialuronidază se foloseşte soluţie de acid acetic 0,1M);
- extractanţi hidroalcolici acizi ( pentru insulină se foloseşte alcool etlilic de 82 ° acidulat cu acid clorhidric la ph = 2,5 pentru ACTH se foloseşte amestecul metanol – acid acetic în proporţie de 60 părţi la 40 părţi);
- extractanţi formaţi din soluţii de săruri ( histona care este principiul activ al medicamentului inhibitor de Kallicreină este extrasă cu o soluţie 50 % de sulfat de amoniu.).
Uneori proporţia mare de grăsime din ţesutul glandei ce se prelucrează împiedică izolarea în stare pură a principiului activ, de aceea se supune degresării ( pancreasul de porc prelucrat pentru a obţine complexul de enzime pancreatice, se degresează cu acetonă), sau deshidratării ( hipofiza de porc se deshidratează cu acetonă în vederea prelucrării ulterioare pentru obţinerea ACTH- -ului).
Dacă extractul brut are conţinut în grăsimi, el se poate degresa, fie cu benzină de extracţie fie prin aglomerarea grăsimii propriu-zisă.
Operaţia se efectuează ţinând seama de raportul dintre volumul de extracţie şi volumul de materie primă, durata de extracţie, şi temperatura de lucru.
Raportul de extracţie, în mod obişnuit, este o parte materie primă animală la 2 – 10 părţi extractant. Printr - o singură extracţie nu se poate extrage tot principiul activ, de aceea operaţia se repetă până cînd se epuizează ţesutul. În mod obişnuit sunt suficiente două extracţii succesive, a doua extracţie făcându-se cu mai puţin solvent.
Durata extracţiei este în general cuprinsă între 1 şi 3 h, prelungirea ei la 24 h nu conduce la creşterea sensibilă a randamentului.
În timpul extracţiilor este indicată agitarea moderată a amestecului, evitând spumarea şi încălzirea lui.
Temperatura la extracţie este bine să fie menţinută în jur de 0 °C, deşi la temperatura camerei proteinele se extrag în cantităţi mari ( solubilitatea lor creşte cu mărirea temperaturii). Temperatura camerei scurtează durata extracţiei, însă nu exclude posibilitatea denaturării proteinelor, fie direct, fie prin acţiunea enzimelor proteolitice ( de exemplu insulina poate fi distrusă prin acţiunea tripsinei din pancreas). Atunci când temperaturile scăzute nu oferă garanţia inhibării enzimelor proteolitice, tehnologul efectuează extracţia la un pH la care proteaza nu este activă ( de exemplu insulina se extrage din pancreas cu o soluţie hodroalcoolică la ph =2,5, pH la care tripsina este inactivă.)
Operaţia de extracţie este întotdeauna urmată de separarea fazei lichide de materialul insolubil prin cenrtifugare.
Centrifugarea trebuie efectuată la temperatură constantă, scăzută.
Alături de principiul activ se mai pot extrage două categorii de impurităţi: substanţe cu o natură chimică diferită, şi substanţe cu o natură chimică asemănătoare. Principiul activ de natură proteică trebuie eliberat atât de substanţele neproteice prezente în extractul brut ( săruri minerale, acizi organici, aminoacizi, glucide, acizi nucleici, etc), cât şi de substanţe proteice inactive care se găsesc în materia primă supusă extracţiei alături de proteina dată.
La purificarea mucopolizaharidelor trebuie îndepărtate în special proteinele însoţitoare. Eficienţa procedeelor de purificare aplicate amestecului de substanţe se apreciază din variaţia procentuală a substanţei urmărite.
Parcurgerea corectă a etapelor de purificare asigură creşterea continuă a procentului de principii active din amestec, ajungându-se în cazuri ideale la valori mai mari de 99%.
Dacă principiul activ este o enzimă, se determină activitatea specifică, adică raportul dintre activitatea enzimatică a amestecului şi cantitatea de proteină în amestec. La celelalte principii active se determină activitatea biologică prin metode in vitro ( de exemplu în cazul insulinei se determină activitatea hipoglicemiantă pe iepuri sau pe şoareci, în cazul ACTH se determină activitatea specifică, fie prin metoda involuţiei timusului la şobolanii impuberi, fie prin scăderea conţinutului de vitamina C în suprarenale).
În cazul în care se urmăreşte purificarea avansată a principiilor active din extracte animale, pînă la obţinerea lor în stare pură, se utilizează metode ce folosesc proprieţăţi caracteristice ale lor. De exemplu în cazul principiilor active de natură proteică se mai folosesc: procedee bazate pe diferenţa în masa moleculară ( dializa, ultrafiltrea, centrifugarea în gradient de densitate, cromatografia de excludere moleculară); procedee de separare bazate pe diferenţa de solubilitate ( precipitarea izoelectrică, salifierea, fracţionarea cu solvenţi, efectul solubilităţii proteinelor); procedee de separare bazate pe încărcarea electrică ( metode electroforetice, cromatografia de schimb ionic); separarea prin adsorbţie selectivă; separări bazate pe specificitatea de ligand ( cromatografia de afinitate).
Compuşi utili
Principiile active opoterapice se pot prezenta fie ca extracte purificate, caracterizate printr-o compoziţie complexă, ce asigură o acţiune farmacodinamică sinergică, fie ca substanţe pure.
Pentru a putea fi administrate, ele se condiţionează sub formă de preparate farmaceutice care le asigură stabilitatea, biodisponibilitatea şi modul de administrare cel mai adecvat. Astfel, în funcţie de rezistenţa la acţiunea enzimelor digestive, ele se pot condiţiona sub formă de drajeuri ( de exemplu, Triferment), sau de drajeuri enterosolubile ( Asclerol).
Majoritatea principiiler active se condiţionează sub formă de preparate injectebile, fie ca soluţii ( Insulină), fie ca preparate liofilizate ce se transformă în soluţie injectabilă prin dizolvarea în solventul edecvat ( Alfa – chimotripsina, ACTH, Tropofar, Vadicreină ).[1,472]
Insulina este un hormon de natură proteică secretat de celulele beta ale pancreasului endocrin, având masa moleculară de 6000 pentru forma monovalentă şi 28000 – 34000 pentru formele polivalente care apar în insulina concentrată.
Insulina este constituită din două lanţuri polipeptidice legate între ele prin două punţi disulfurice – S– S – formate între moleculele de cistină.
Primul lanţ are 21 de aminoacizi şi caracter acid, iar al doilea lanţ are 30 aminoacizi şi caracter bazic. Cei 51 de aminoacizi sunt de fapt o repetare a 16 aminoacizi esenţiali din care lipsesc triptofanul şi metionina.
Structura prezentată este foarte apropiată de structura insulinei de porc, diferenţa constând numai în structura aminoacidului terminal ( poziţia 31), care este treonină la insulina umană şi alanină la insulina porcină Pornind de aici au fost imaginate metode enzimatice în procedeu fermentativ sau cu enzime imobilizate.
De asemenea, menţionăm că insulina umană a fost obţinute şi prin sinteză, dar procedeul fiind extrem de scump prezintă numai importanţă teoretică. În prezent se perfecţionează procedeele de obţinere a insulinei umane prin inginerie genetică.
S-a separat gena care dirijeajă biosinteza insulinei în organismul uman, s-a clonat pe Escherichia Colli şi s-a cultivat aceasta prin biosinteză în pilot, obţinându-se insulină eficace în formele de diabet rezistente la insulină porcină.
Procedeul clasic de separare a insulinei din pancreasul de bou sau porc constă în extracţia acesteia cu alcoolul acidulat, cu acid clorhidric sau sulfuric, la temperatura de 70 °C. Separarea insulinei din extract se face fie prin concentrare şi neutralizare la pH =5,6 ( punct izoelectric), fie prin reţinere pe schimbători de ioni, eluţie şi precipitare. Purificarea se face prin precipitări fracţionate în prezenţa sărurilor de zinc. Insulina pură se prezintă sub formă de pulbere cristalină solubilă în apă acidulată, alcalină, în alcool, glicerină, acid acetic, insolubilă în alcool absolut, eter, cloroform, benzen.
Insulina se foloseşte la tratarea diabetului zaharat.[ 3,419]
Hormonii au avantajul de a pose da în doze forte mici o activitate farmacodinamică considerabilă, riguros cunoscută si constantă.
Hormonii sunt substanţe chimice produse de galandele cu secreţie internă, jucând rol de boicatalizatori. Hormonii produşi de cortexul glandelor suprarenale şi de gonade, deşi se deosebesc prin funcţiile lor în organism, prezintă mare asemănare structurală; ei fac parte din clasa de porduşi naturali, denumită steroide, căreia îi aparţine şi alţi compuşi cu mare importanţă foziologică cum ar fi:
- steroli
- colesterolul
- provitamina D
- acizii biliari
- sapogenele, dar care nu au acţiune hormonală.
Hormonii corticosteroizi sunt substanţe organice produse de glandele suprarenale care sunt două organe minuscule situate deasupra rinichilor, dar fără nici o legătură funcţională cu aceştia. Aceste glande se compun din două părţi distincte: măduvă ( care produce adrenalină) şi scoarţă sau cortex ( care produce hormonii denumiţi corticosteroizi).
Hormonii corticosteroizi pot fi clasificaţi, în funcţie de activitatea lor biologică, în două categorii:
- mineralocorticoide – care acţionează asupra electroliţilor din organism favorizând reţinerea solidului şi a apei odată cu eliminarea potasiului. Cel mai activ mineraloid estealdesteronul, urmat de cortexon.
- glucocorticoide – care acţionează asupra metabolismului hidraţilor de carbon şi implicit asupra metabolismul proteic şi lipidic.
Interesul pentru corticosteroide a crescut foarte mult în urma descoperii efectului neaşteptat al cortizonului asupra artritei reumatice, observaţie remarcată la femeile însărcinate la care glandele au o secreţie sporită. Astăzi se cunoaşte întregul spectru de acţiune a acestor produse care includ bolile reumatismele articulare, boli infecţioase etc.
Cortizonul a fost izolat de 3 cercetători care au lucrat independent
( Kendall, Reichstein, Wintersteiner), în anul 1936, denumit şi compusul Kandall, din acizii bilari ai bilei bovinelor.[3, 466-468]
Medicamentele opoterapice trebuie să îndeplinească condiţii riguroase de calitate, cum sunt: conţinutul constant în principiu activ ( determinat prin metode specifice in vitro, şi exprimat în unităţi internaţionale), stabilitate în timp şi biodisponibilitate. Pentru medicamentele opoterapice injectabile, în afara celor expuse, se cer condiţii de puritate speciale şi anume: să fie sterile, apirogene, neantigenice şi să nu aibă substanţe hipotensoare.
În anumite cazuri se limitează sau se interzice prezenţa anumitor hormoni însoţitori ( ocitocina şi vasopresina la ACTH) sau a anumitor enzime ( de exemplu Tripsina la Alfa – chimotripsina).
Medicamentele opoterapice sunt la ora actuală preţioase prin aceea că sunt naturale şi au o acţiune farmacodinamică lipsită de riscurile efectelor secundare şi probată printr – o îndelungată aplicare în terapeutică.
Întrucât resursele de materii prime nu sunt inepuizabile şi care în cazul acelora de provenienţă animală se dezvoltă greu şi au compoziţie chimică variabilă datorită condiţiilor de nutriţie aplicate în crescătorii ( care urmăresc în special creşterea rapidă a masei corporale şi se produc transformări în compoziţia chimică şi potenţialul biologic al glandelor şi organelor) se tinde ca procesul actual al biotehnologiilor şi ingineriilor genetice să conducă la crearea materiei prime prin biosinteză în cantitate suficientă şi compoziţie chimică standardizabilă.
Actualmente pe plan mondial circulă un număr de 12 produse opoterapice realizate şi prin biosinteză. [1,472-474]
Si ca sa nu ma laud ca am lucrat singura, iata de unde m-am inspirat:
Bibliografie:
1. Enciclopedia de chimie, vol. 6, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989;
2. A. Popovici, E. Gafiţeanu, Preparate farmaceutice, Editura Medicală, 1987;
3. C. Oniscu, Chimia şi tehnologia medicamentelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1988;
4. E. Zbranca, Endocrinologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999;
5. Şt. Milcu, M. Pitiş, Endocrinologie clinică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
